Doctorul a luat durerea cu mâna, nu Dumnezeu

 

Într-o perioadă de decădere morală, politică, socială în care războiul conspiraționistilor, al noilor nihiliști, o categorie absolut indispensabilă oricărei societăți a fost admonestată forțată să ia calea străinătății – aceea a medicilor.

Campanii de denigrare, de desconsiderare au iscat reducerea numărului cadrelor medicale din România. Decizia măririi salariilor medicilor a fost de bun augur.

Astăzi, de ziua de Moș Nicolae, un medic e la datorie timp de 10 ore fără pauză de masă. Am fost în fața cabinetului lui. Așteptau peste 25 de pacienți.

Spre finalul programului său m-a invitat ăn cabinet neschțând nicio grimasă de oboseală cu un zâmbet ce ar traduce Bine ai venit !

M-am simțit copleșit, stânjenit, chiar și cu regrete că i-am călcat pragul cabinetului... Ar fi trebuit să se bucure cu copiii de ziua de prefigurare a Crăciunului.

Cu multă răbdare m-a operat de urgență.

A dispărut durerea ca la un semn magic.

Nu  gâseam cuvintele de mulțumire. Medicii merită nu numai o felicitare sumară, de complezență.

Doctorul Claudiu Matei a fost subiectul a multor cuvinte- complimente, însă nu am fost niciodată pacientul lui.

Neurochirurgul Claudiu Matei face parte din grupul medicilor ce refuză orice tentație a ofertelor din afara țării. Deviza lui se circumscrie întrebării: Dacă plec, cine mai are grijă de bolnavi în România?

Nu mă simt capabil să mă identific cu spiritul lui de sacrifciu, cu tenacitatea celui cu luptă cu momentele grele, cu urcușuri abrupte. Ca medic devii ținta neîncrederii  unor pacienți sosiți în ultimul moment când e prea târziu, alteori ai de a face cu pacienți ce se pricep la toate și sugerează medicului tratamentul, că așa au văzut ei pe Facebook...

Mihai Craiu, medic pediatru la Institutul National pentru Sanatatea Mamei si Copilului din Bucuresti, renună la platforma online Spitalul Virtual pentru Copii, o instituție ce de patru ani însumează un număr de pe ste 250 000 de admiratori.

Eforturile sale de Sisif, de visător  făceau parte dintr-o muncă voluntară. Proiectul lui a luat sfârșit din cauza atacurilor de ură, de calomnii, ameninâări cu moartea.

Revin la medicul Claudiu Matei și sper ca nici el să nu devină subiectul niciunei acțiuni de ură ori de dejecții nemotivate.

Fac apel la cetățenii  vindecați și a căror viață le- a fost salvată, să facă o campanie a binelui. Din păcate nesimțiții, noii naziști adunați în galerii de vuvuzele ale morții ca la fotbal-gata să ucidă, să admonesteze devin un pericol social, ascunși ca lașii dupaă conturi false online.

Ca un pacient fericit mă înclin și aduc mulțumiri doctorului Claudiu Matei.Să nu uităm numele regretatului doctor Ilie Vonica, fondator al templului Polisano.

Sărbători fericite!

 

 

 

 

De amicitia. Ziua taților

 Tații rămân mereu în noi precum copacii semeți, aruncători de umbre și adăpost.

Încerc să mă bucur că la rândul meu sunt tată și bunic, dar nu uit că sunt și fiu chiar dacă tatăl meu e dus dintre noi.

Nu e loc pentru tristețe. tații trăiesc prin ceea ce ne-au deprins.

Noi suntem ei și ne comportăm ca și cum ar fi aici.

Un lucru pe care nu l-am înțeles într-o perioadă sumbră cu multă sărăcie este respectul tatălui meu față de străini. Fie că erau rude, prieteni, prieteni ai prietenilor noștri, fie că erau din altă țară tatăl meu le oferea pâinea și vinul, masa mereu acoperită cu ștergare curate.

Trăiam într-un cartier mărginaș, nu aveam decât o cameră de dormit, o bucătărie si toaleta afară. La țară bunicii aveau o odaie numai pentru oaspeți.

Îmi amintesc că în perioada comunismului nu aveau voie să găzduiască străini. Tatălui meu nu-i păsa. Îmi spunea mereu:

- E călător și trebuie să avem grijă de el!

Au trecut zeci de ani. M-am perindat prin lume ca banul rău.

Am fost mereu o gazdă bună. 

La rândul meu am avut și mai am parte de prieteni adevărați. Nu m-am îmbogățit în bani, însă m-am îmbogățit in bucuria de a avea prieteni,

Am trecut prin momente grele în viață.

Recent prietenul meu Bogdan  de care mă leagă un pod încărcat de amintiri mi-a oferit găzduire. Reprezintă un prieten adevărat și înțeleg că nu există cuvinte să împlinească sentimentul de mulțumire.

Casa lui e casa mea, frigiderul la fel: și pâinea de care îmi vorbea tatăl meu în copilărie o primesc înapoi.

Tata poate fi mai mult decât un model inventat de religii ori de sfinți pictați. Realitatea omului bun și primitor aduc strălucire diamantului.

Nu contabilizăm sentimentele. Nici prietenia.

Prietenii ni-i alegem!

Tatăl meu nu a studiat la nicio universitate, nici la Ștefan Gheorghiu, dar era plin de viață, înțelept, generos.

Aș folosi limba engleză să  urez toate cele bune și gânduri bune tuturor, mai ales taților:

Happy Fathers Day!

În întâmpinarea românilor

Romania Transport a devenit de peste două decenii o realitate a românilor din SUA. La prima vedere numele firmei pare un subiect comun, ușor de trecut cu vederea.

Prima oară l-am întâlnit pe Domnul Gheorghe Florea în Florida, apoi l-am reîntâlnit în Maryland, în Virginia.

Nu se poate măsura și nici evalua bucuria trimiterii și primirii pachetelor. Deși viața în România a adus schmbări substanțiale, se găasesc produse de tot felul, românii din diasporă continuă să trimită pachete celor dragi din țară.

De ce se continuă această activitate?

Este în primul rând că multe rude din țară au puțini bani, unii părinți sunt pensionari cu pensii infime. În plus mult produse sunt relativ ieftine în SUA.

În al doilea rând bucuria deschiderii unui pachet de către o mamă sau de către un tată devine brand suprem.

Domnul Florea sau pur și simplu Nea Ghiță are simțul umorului coborât din limbajul lui Ion Creangă. Nu-și ascunde zâmbetul niciodată.

În același timp impune respect și cere aplicarea regulior de expediție. Pachetele ajung mereu la timp.

Se întâmplă nu din cauza lui ca unele pachete să nu reziste la transport, de aceea în ultimul timp cerințele de împachetare, limită de greutate, dimensiuni devin rigori ce trebuie respectate cu strictețe.

În două decenii nu am auzit de nicio reclamație îndreptățită. Pachetele sunt livrate la domiciliul destinatarilor.

Nu este ușor să fie pe drum din Pennsylvania până în Texas ori în Florida.

În același timp mulțumesc firmei România Transport mult succes în continuare.

Nu putem neglija eforturile Doamnei Lilly Pierce pentru munca de voluntariat în buna organizare a firmei.

 

Happy Mother's Day

 Twinkle, Twinkle Little Star

First word sprout over the world,

her voice continues

from shore to shore.

First star tumbling down,

cherry always bloom with her

over the child’s swing

                            days and nights.

Star over the years,

Engraving in my chest- sorrowful tree bowing in the deserted house.

 

The evening sets and today

with her song.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Noi suntem români

Bălcescu scria: "Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munți."

România a ajuns o țară a nimănui.

Țiriac a inițiat deja de ani vânători cu invitați bogați, trufași să-și satisfacă sadismul și plăcerea uciderii.

Facebook-ul abundă de postări cu animale ucise și devenite trofee.

România repetă lecțiile din Africa unde rinocerii sunt pe cale de dispariție.

Probabil cei ce aprobă și legitimează vânătoarea pe teritoriul carpatin și-au însușit tradiția de la Ceaușescu.

România se evidențiază totodată  prin acceptul transformării țării într-o groapă de gunoi.

Nu mai încape niciun comentariu. 

Mă gândesc revoltat la cei ce lălăie și fredonează cântecul: "Noi suntem români"care parcă rimează cu "stăpâni". Românii reprezentanți la Bruxelles, politicienii și mai toți acoliții lor sunt mândri de aceste isprăvi.

 Asociere aleatorie între prințul de Lichtenstein și industriașul Scweighoffer (decimarea pădurilor) ne duce cu gândul la apartenența lor austriacă.

Parcă și o altă companie tot de pe acolo are monopol pe o parte a petrolului românesc.

Unde sunt revoluționarii șoșoci-auriști să cânte din nou cântecele de deșteptare națională.

Pare-se că nu s-a deșteptat niciunul "din somnul cel de moarte".

Poetul Ștefan Aug.Doinaș începea un poem cu versurile: "Un prinţ din Levant îndrăgind vînătoarea/prin inimă neagră de codru trecea"

IMAGINE SEBEȘ ALBA. ABATORUL PĂDURILOR DIN ROMÂNIA

Societatea medicală Medica a împlinit 20 de ani

 

În urmă cu două decenii am cunoscut această societate medicală la primii pași stângaci,  se afla la începutul drumului într-o casă undeva pe  Calea Dumbrăvii din Sibiu.

Povestea de succes  a oricărei reușite nu vine din cer, cu excepția celor ce s-au îmbogățit prin tâlhării, prin fraude.

Instituirea unui spital ori a unui cabinet medical vorbește de la sine. Nu vorbesc despre o afacere ce te îmbgățește rapid, peste noapte. Două decenii înseamnă sacrificiu, răbdare și perseverență. Există îmbogățiți trăind în opulență, avariție, egoism. Nu ar oferi un leu pentru vindecarea unui copil, pentru dotarea unui spital.

Daniela Aldea, managerul general al acestei societăți, se află în birou de ani de zile, la telefon ori în contact cu personalul medical și cu pacienții. Un edificiu medical nu e o firmă de făcut bani, aceasta implică dăruire, sacrificiu. A fi în perimetrul medical, inseamnă a te situa în linia întâi.

Ultimele decenii au dovedit că așteptatul cu mâna întinsă la stat, nu mai funcționează. O anume concurență între policlinicle de stat și cele particulare își spune cuvântul. Daniela impune personalului angajat respectul față de pacient. Medicul este pentru pacient, și nu invers.

Policlinica Medica lucreză și cu Casa de Sănătate. Serviciu CJAS Sibiu

Mi s-a întâmplat să merg de câteva ori la consultații în această policlinică. Numai complimente.

Ca jurnalist scriu despre Medica nu numai din obligații personale în enumera experiențele mele pozitive, ci și din pornirea reliefării misiunii nobile a actului medical.

De la casa dintâi ca lăcaș al policlinicii de astăzi au urmat etape grele: construcția clădirii, dotarea cabinetelor, plata personalului, și în ultimii ani deschiderea unui laborator de analize medicale etc. Aș imputa edificiului slaba acțiune de marketing, reclame, afișe. Daniela îmi spune că, în mod tradițional, crede în calitatea serviciilor, în piramida bunei reputații.

Într-o discuție neconvențională am întrebat care a fost sursa financiară a investiției... Răspunsul a fost deschis: Împrumut de la bancă, economii și sprijinul familiei. Nu putem vorbi de acel chiag pe care unii l-au avut dinainte de ’89.

În acest martie al anului 2021 Societatea Medica devine o parte a concernului MedLife. Aceasta înseamnă o provocare nouă și o înscriere  în circuitul național de sănătate. Daniela Aldea îmi repetă fără falsă modestie că ea își dorește ca sibienii și alți pacienți din județele limitrofe să nu mai bată drumul Vienei sau al altor țări pentru îngrijire medicală. În mod cert Medica devine elită a sectorului medical privat sibian.

Policlinca Medica dispune de o echipă de medici profesioniști în medicină internă, neuropsihitarie, gastroenterologie, cardiologie, pediatrie,ortopedie etc. Totodată vă stau la dispoziție în medicina muncii, cu fișe medicale pentru conducătorii auto profesioniști.

Să nu uităm că policlinica Medica are laborator propriu.

În curând celor două părți ale societății medicale: Policlinica Medica. Asociația” Medica- Ai grijă de tine” își vor adăuga mici  săli de chirurgie obstetrică.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pagini dintr-un jurnal neterminat. Ziua Pfizer 1

 

Am încercat de săptămâni să obțin o programare pentru vaccinarea cu Pfizer. Tentativele, insistențele și încadrarea în grilele cerute de legislația în vigoare au împlinit intenția  de a fi vaccinat.

Deși România nu a avut experiența glorioasă a țărilor avansate sistemul a început să funcționeze cât se poate de bine.

Am fost programat într-un centru de vaccinare din Zlatna, jud Alba.

M-am deplasat în plin sfârșit de iarnă înspre Munții Apuseni.

Am fost întâmpinat cu multă atenție și zâmbete sincere.

Totul a fost o zi de primăvară, exemplară. Serviciile, organiarea m-au făcut să mă simt in lumea normalității.

Regret că nu am venit cu o floare ori cu o cutie de bomboane.

Poate cuvintele mele de muțumire, recunoătință să însemne un puțin...

Mulțumesc lui Elke și lui Sebastian fără de care nu ar fi fost posibilă această zi de neuitat!

Martie la barieră

 

Dimineața își lipește fruntea de geamul gheață,

degetele strânse ar vrea să spulbere iarna

își revarsă părul și se crede zeița primăverii

peste crânguri, peste zăpadă.

Cantonierul așteaptă cu fanionul împietrit venirea trenului.

Dimineața deschide ușa dinspre răsărit,

stelele se rostogolesc pe autostrada pustie.

bariera s-a plecat în rugină.

Totul e neclintire.

Ea, în alb, străbate peronul.

Din depărtare țipătul trenului scutură brazii, turnurile, acoperișurile.

Ca o vietate se gudură anunțând soarele.

Ea își flutură șalul,

mai jos  primele clopote își strigă strălucirea în verde și cleștar.

Cantonierul zâmbește, fanionul face semn că martie e pe aproape.

 

Wolf von Aichelburg. Oaspete uitat

Foarte puțini scriitori români cinstesc memoria precedesorilor de înaltă calitate.

Wolf von Aichelburg s-a născut pe 3 ianuarie 1912 într-o insulă croată, ca fiu al unui comandor al marinei imperiale austriece. Avea titlu de baron descendent maximilian și odată cu părinții s-a stabilit la Sibiu.

Wolf von Aichelburg a terminat liceul Brukenthal și a debutat la 16 ani în“Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt” .

A studiat în Italia, Franța, Germania, România. Vorbea 7 limbi străine, s-a remarcat prin a fi un excelent poet, compozitor de muzică simfonică, traducător, dramaturg.

A oferit traduceri exemplare din Eminescu, Arghezi, Ion Barbu și Bacovia.

După război a fost arestat și condamnat la ani grei ca deținut politic în închisorile de la Gherla, Aiud.

În 1981 s-a stabilit în Freiburg, R.F.Germania.

În 1994 și-a găsit sfârșitul în Mediterana, mare pe care a iubit-o și incantat-o în poezia sa.

Rămâne o figură proeminentă a Cercului de la Sibiu.

Îi datorez mult pentru înrâurirea spirituală, pentru îndrumarea culturală.

Ani de-a rândul de ziua lui avea să fie invitatul părinților mei. Părinții și bunicii mei i se adresau cu Domnu’ Profesor. În ciuda complexității personalității sale știa să asculte, să poartă conversații îndelungi cu oamenii de jos, pe care nu-i disprețuia deloc.

Îmi repeta mereu că datorează mult sătenilor din comuna Măicănești, jud. Galați unde a avut domiciliul forțat după ieșirea din detenție.

L-am reîntâlnit  la Freiburg unde aveam să fim vecini de cartier.

PS Adaug două imagini: una cu o invitație la un concert de muzică clasică la care s-au interpretat compoziții ale lui Wolf von Aichelburg, iar a a doua un pasaj dintr-o scrisoare în care vorbeștede Emil Cioran cu care a fost într-o îndelungată prietenie.

OASPETE UITAT este titlul unui volum al lui Wolf von Aichelburg.