Saturday, November 22, 2014

De Amicitia.Pur si simplu Carmen

Uneori e foarte greu sa scrii despre prieteni si mai ales cand devin subiectul atentiei mass-mediei cu riscul de cadea in arta flatarii, cu atat mai mult cu cat Carmen Johannis de cand ne stim nu si-a schimbat caracterul si buna dispozitie
Am terminat studiile la Colegiul "Gh Lazar"din Sibiu, numit pe acea vreme Bastilia, un conglomerat de ziduri, porti de fier cu niste suliti inalte ce se inchideau dupa inceperea orelor.
Ne-am revazut dupa anii de facultate la Sibiu. Ea a studiat la Sibiu, eu la Iasi.
Ne vizitam, ieseam la o bere, o cafea si nu stiu daca pe atunci visele de tinerete intrevedeau ce aveam sa devenim. Ca sibieni ne gandeam mereu la alternativa iesirii in Germania. Se spunea ca Muenchen-ul era capitala Sibiului.
Nascuta intr-o familie de crestini catolici transilvani respecta mereu cuvantul Domnului nu in emfaza, ci in multa intelegere pentru cei de jos, pentru nevoiasi. Tatal ei a fost un iscusit maestru blanar, de o blandete dezarmanta, iar mama o gospodina mereu in miscare trebaluind in bucatarie, intr-o locuinta cu chirie, intr-o casa nationalizata cu multi vecini-chiriasi ingramaditi  obligati sa imparta un spatiu stramt si rece. Preocuparile noastre se aglomereau in a gasi o titularizare mai buna, a gasi carne. unt, cafea. Traiam o permanenta vreme de asediu.
Viata restrictiva nu ne impiedica sa ne oprim la Imparatul Romanilor, la restaurantul garii numit Rapid pe atunci, si sa bem o sticla de Jidvei si sa cumparam la suprapret tigari bulgaresti. Era locul navetistilor din zona. Acolo se oprea si dascalul de fizica Klaus Johannis. Cred ca facea naveta dinspre Medias. Mi-l amintesc foarte tacut, asculta cu ingaduinta la taclalele noastre.
Era cel mai normal dintre noi.
Cu greu am obtinut o suplinire intr-o scoala speciala de pe langa Spitalul de Neuropsihiatrie Nr.3 din Sibiu.
Carmen lucra in aceeasi scoala, tot ca suplinitoare.
Predam in clase comasate cu copii veniti din diferite scoli din judet, afectati de tulburari de comportament ori alte boli  Atmosfera de spital, lipsa materialului didactic si mai ales sistemul informational, de pregatire a orelor, precar ne apasau si mai mult.
Carmen cumpara rechizite, dulciuri chiar si haine pentru bietii copii veniti in salile de clasa dupa tratamentul medical. Cu rabdare isi depana orele de germana in deplina voie buna si cantece.
Copiii o imbratisau, se inghesuiau cu voci plangacioase tanjind dupa afectiune, dupa mangaiere.
Nu uit serbarea de iarna. Acel pom de iarna l-am carat impreuna cu o infirmiera de la gara pe marginea caii ferate, cumparat ca obiect de contrabanda.
A fost succesul lui Carmen. Copiii au cantat in limba germana Stille Nacht, O Tannenbaum si alte poezii.
Medicii si intreg cadru medical au ramas uimiti. Nu s-ar fi asteptat niciodata ca micii bolnavi sa fie capabili de o atare reusita, de memorizarea si interpretarea programului artistic.
Ar fi episoade, amintiri nenumarate. Tot in acea scoala era cat pe aci sa fiu dat afara din inavatamant. Iesind de la o redactie a ziarului Transilvania, impreuna cu alti poeti si confrati ne-am oprit la una mica. Atmosfera bahica prelungita si-a pus amprenta pe tot suflul meu. Am ajuns la scoala destul de afumat. Carmen m-a intampinat. Pe vremea aceea aveam si o secretara de partid pe care o numeam Stramba.
Vociferam si adresam epitete colorate la adresa acelei persoane greu de digerat. Impreuna cu doua infirmiere m-au impins intr-o clasa goala. Mi-au facut cafea. Parca o aud si acum pe Carmen: "Linisteste
-te, in numele lui Dumnezeu. Nu-ti dai seama cum esti ? "
Pentru ca era Carmen am tacut si am iesit pe usa din dos catre casa. Le-a spus celorlalti colegi ca mi s-a facut rau de la ficat ori ceva in genul acesta.
Prin 1986 a fost o iarna cumplita. Am fost operat de urgenta de amigdalita intr-o sala de operatie neincalzita. Nu uit vizita colegei mele, Carmen.
A strabatut pe jos parcul Tineretului prin frigul de -20C. Pentru a intra in spital trebuia sa dai cativa lei la cerberul de la intrare, ori sa te strecori prin niste deschizaturi ale gardului din jurul spitalului. A ales sa nu dea bacsis portarului, pe vremea aceea in slangul sibian, numit "boachtar" (erau imbracati intr-un costum maro de postav, agenti de la paza contractuala).
Din afara toate aceste episoade par banale. Pentru noi sunt in parte momente grele si dorim sa nu se repete in viitor.
Intr-o vizita la Sibiu am avut placerea sa fiu parte a unei ore dirigentie tinute catre Carmen Johannis, in liceul nostru, "Gheorghe Lazar", sa vorbesc elevilor despre intamplarile din viata mea si sa ofer elevilor un volum propriu de poezie.
Carmen isi iubeste meseria de dascal si faptul ca e sotie de primar ori acum de presedinte nu o impiedica sa abdice de la misiunea ei.
Elevii o iubesc ca si in urma cu peste doua decenii in scoala speciala, ii sunt parca prieteni.
Altadata la un festival de rock (2013) in Sibiu un licean organist si liderul unei formatii muzicale Andrei Filip mi-a spus ca diriga lui, Carmen Johannis e cea mai "cool  profesoara". Gasesc ca acesta e cel mai performant barometru, oglinda fiecaruia la auzul a ceea ce lumea vede in noi.
Am zambit si as zice la fel ca e la fel de "cool" ca si in vremea tineretii noastre.
O revad astazi in poze si remarc aceeasi simplitate, eleganta si prestanta data nu de bijuterii grele, de posete de mii de euros, ci pur si simplu de bunul simt mostenit de la parinti, de la o lume inca nealterata moral.




Friday, November 21, 2014

Insemnari pe un iPhone.Intoarcerea fiului risipitor

Revin pe blog dupa o absenta indelungata si incerc sa revin la o noua disciplina. Am incercat sa nu mai fiu poet si sa muncesc in diferite domenii straine poeziei.
Nu cred ca au fost multi poeti fericiti, bogati. Dimensiunile orfice si seducerile vietii boeme infrang artistii din pacate si isca o continua ardere, durere fara de care arta nu poate creste.
Nu incerc sa ma justific si nici nu cred ca e cazul !
Am umblat prin lume, am risipit, am strabatut viata in ritm de cantec, in nesabuinta.
De mult timp Sibiul se despleteste in mine precum arinul racoros din parcul sarutului cu iubita liceeana.
Sibiul doare si nu e analgezic mai puternic sa acopere suferinta celui plecat de acasa.
Sibienii plecati isi poarta cu mandrie tatuajul turnurilor, al clopotelor in dimineata si cu atat mai mult gara cu miros de catran prin care trenul numit Wiener Walzer te duce la Viena, caci Sibiul este si o extensie a capitalei austrice.
Ma intorc acasa la fel de sarac asa cum am plecat.
Si nu cred ca mi ar fi schimbat cu nimic intoarcerea acasa in vreun automobil luxos ori cu lanturi de aur masiv in jurul gatului.
Ma intorc acasa bogat in dorinta de a impartasi cateceva din experienta acumulata in tarile prin care am trecut. Sa adaug o piatra in drumul ce urca  Dealul Ursulinelor.
Am auzit in repetate randuri insulte la adresa romanilor, ca e o natie din nastere predispusa la rau.
O mai tanara aspiranta la viata din America numea ostentativ ca in Romania doar looser-ii raman. Atatia altii nu vor sa stie de Romania, se leapada de orice legatura cu tara.
Revenirea mea acasa e doar o coincidenta cu alegerile prezidentiale.
Nu mi reduce insa senzatia de incredere intr-un presedinte ce poate ne va directiona catre orizonturi mai senine.
Poate aceasta sa insemne izgonirea multora din locurile de infruptat cascavalul cel mare.
Am citit cartea lui Klaus Johannis. O suita autobiografica si de confesiuni in care se regaseste aproape orice sibian.
"Acestea au fost locurile cu cea mai mare încărcătură identitară pentru locuitorii Sibiului şi am vrut să le punem în valoare şi pentru turiştii din celelalte oraşe ale ţării. Asta şi pentru că foarte mulţi se întreabă ce este atît de special la Sibiu, la modelul de reuşită cu care e astăzi asociat. Ce are unic Sibiul? Aş răspunde cu ochii închişi: sibienii. Orașe medievale sînt cu sutele, în Europa, centre istorice, la fel. Sigur că nouă, celor care am crescut aici, ne place, este oraşul nostru, este frumos şi  îl vedem cum se dezvoltă. Dar istoria, prezentul și oamenii fac din Sibiu acel loc deosebit în care foarte mulţi şi-ar dori să trăiască. De regulă, fiecare comunitate are foarte mulţi oameni care doresc să se implice, care doresc să facă ceva. Ceea ce lipseşte câteodată este un lider care coagulează această dorinţă de a face comunitatea să funcţioneze mai bine."
Omul ascuns dupa figura impunatoare, severa, taciturna ne umple sufletul cu poezia burgului si ne ispiteste macar pentru o noapte sa tragem la han, nu departe de Imparatul Romanilor.
Nu reneg si nu vorbesc de rau orasele Freiburg, Montreal, Boca Raton. Mi au fost gazde si mi-au oferit acoperis.Dimpotriva multumesc destinului pentru sansa de a fi trecut prin aceste locuri.
E timpul sa nu ne uram intre noi, mai ales cei din tara cu cei din afara.
Sa credem in vorbele stravechi: Omul sfinteste locul !






A doua lumina de Advent

Inainte de sarbatorile supreme ale Nasterii Domnului am celebrat Ziua Sfantului Nicolae si Craciunului la serviciu. Intr-un centru de studi...