“ Dacă pot opri o inimă
să se zdrobească, înseamnă că nu am trăit în zadar.”
Emily Dickinson
La inceput de august zilele incep sa se micsoreze. Varsta
omului se incovoaie de ani, intr-o arcuire de povarnisuri ireversibile.
Dimineata racoroasa vesteste apropierea toamnei.
Ce am izbutit in viata ? Intrebarea poate a fiecaruia dintre
noi.
Am urcat muntele vietii indeajuns sa vad casele, pomii,
biserica din centrul satului si pana mai departe catre marea campie. E ziua de
soapta cu mine insumi.
Fructele nu mai au acelasi gust dincolo de ceara
ademenitoare, banii, agoniseala si persoana mea palesc.
Imi spun ca stralucirea incepe si nu sfarseste acolo unde
traim pentru aproapele nostru.
Nu mai conteaza de la o vreme sa vorbesc doar despre mine,
despre tristete, despre un drum in care ma regasesc doar eu ca intr-un
autoportret obraznic.
-Nu, priveste in jos si scutura-te de cuvinte, imi sopti un
inger de dinapoia unui nor.
La pas incet reiau drumul neschimbat catre rau si salciile
copilariei.
Copiii isi duc zilele
de vacanta. Multi dintre ei cu picioarele goale si julite de scaieti, de
maracini imi zambesc.
Am inteles ca nimic nu e mai de pret decat sa provoci
bucurie.
Se arunca tone de mancare, se risipesc sume uriase in lux,
in sclipirile unui aur efemer fie el pe turlele bisericilor.
A face bine nu inseamna doar a arunca o conserva celor
flamanzi cand si cand.
Nimic nu e mai e de pret decat zambetul unui copil.
Astazi, undeva in Suceava un copil pedala catre rau. Pe
sosea a zarit un porumbel zbatandu-se pe asfaltul incins de soare. S-a repezit
sa-l salveze. Nu s-a asigurat la trecerea drumului. Un microbuz l-a lovit
mortal.
Ziua se inchide cu durere deasupra copilului si al
porumbelului intr-un amurg funerar.
