Undeva in spatele caselor departe de
fatada bulevardelor se perinda suflete modeste si voioase ce ne
asteapta neuitandu-se la ceas si atunci cand venim acasa se bucura de
pasii nostri.
In plina dimineata de februarie un
telefon.
Prietenul meu Pat abia anunta tragicul
sfarsit cainelui sau.
Bucky nu a fost un caine de ras, niciun
xastigator al vreunui concurs de frumusete. Pat l-a indragit de la
prima vedere. Un caine asteptand in fata unui magazin un stapan si un
adapost isi ridica ochii umezi catre trecatorii.
Pat l-a mangaiat si s-a lasat sedus de
tandretetea patrupedului. Managerul adapostului de caini l-a averizat
pe Pat ca Bucky poate fi un caine rebel, hiperactiv caruia nu-i place
sa fie inchis. Un caine caruia ii place sa alerge, sa plece de acasa.
Bucky s-a integrat in casa lui Pat.
Si-a regasit un vis, un culcus. Suferintele orfelinatului au luat
sfarsit.
Cainele si-a gasit sfarsitul in piscina
din spatele casei. Desi piscina era acoperita, protejata, Bucky a
alunecat ori cine stie cum a nimerit in apa rece aproape inghetata.
Nu exista conditii in dragostea unui
biet caine. Se bucura de prezenta noastra la orice ora din zi si din
noapte, cand suntem bogati, cand suntem saraci, cand suntem tineri,
cand suntem batrani.Daca
pentru multi dintre noi trecerea unui
caine in moarte pare un moment cotidian, tern, exista si o intoarcere
la timpurile primordiale unde natura, regnul animal construiesc
armonia cereasca.
Impovarati de conduita tehnicii
digitale lumea uita de dragoste, de atingere dumnzeiasca trimisa prin
saltul de bucurie al animalelor din jurul nostru.
Reamintesc cateva versuri dintr-un poem
ingropat de timp si de uitare:
Dupa
poetul francez Casimir Delavigne (1793 1843)
Ranit
la razboaie, soldatul cazuse,
Si-n
putine zile chinuit muri,
Departe
de-o muma care il crescuse,
Si
care-l iubi!
Sarman,
fara rude, pe tarmuri straine,
N-avea
nici prieteni, nici un ajutor;
Nu
era fiinta care sa suspine
Pentr-un trecator!
Singurul tovaras
de nenorocire,
Singura-i avere, un caine iubit,
Sedea langa
dansul si-n mare mahnire
Parea adancit.
Acum tot e gata pentru
ingropare,
Acum ridic trupul pe maini de soldati,
Cinste
hotarata acelora care
Mor pentru-mparati.
In fr untea paradei
cainele por neste,
Din ochii lui pica lacrimi pe pamant,
Ca un
iubit frate el il insoteste
Pana la mormant.
Aci se opreste,
aci se aseaza,
Nimic nu il face a se departa:
Asteapta sa-l
strige, crede c-o sa-l vaza
Cand s-o destepta!
Cateodata cearca
piatra s-o ridice,
Cateodata latra dupa-un calator,
de durere:
Vino, parc-ar zice,
Sa-mi dai ajutor.
Apoi cand strainul de
mila voieste
A-l trage deoparte si hrana a-i da,
El isi pleaca
capul, in pamant priveste,
Si nimic nu va!
De
doua ori noaptea cu umbrele sale
Emisfer ul nostru l-a
invaluit,
Si sarmanul caine din locul de jale
A fost
nelipsit!
Dar in dimineata acea viitoare,
Pe cand se desteapta
omul muncitor,
Zacea langa groapa, mort de intristare,
Cainele
Azor!
Grigore
Alexandrescu
.JPG)
