Am revenit in Montreal conform unei traditii deja de peste ani, sa sarbatorim fie ziua mea, fe ziua fiului meu, Sebastian, impreuna.
Anii adancesc rani si umbre. Cu cat imbatranim devenim mai putin intelegatori cateodata.
Traditiile in care am fost eu incartiruit nu coincid absolut deloc cu lumea Americii de Nord. Fiul meu, desi vorbeste romaneste aproape impecabil nu se mai simte legat ombilical de tara de nastere.
Nu ma intristez si nu critic, si ar fi stupid sa intervin cu remarci legate de ceea ce as vrea eu.
E dureros sa traiesti intre doua lumi, sa urmezi un miraj absurd.Multi dintre noi traim o drama a unei inadaptibilitati la renuntarea obarsiei.
Cu ce ajuta sa traiesti la mii de kilometri sperand ca va fi o schimbare in bine ?
In eventualitatea inocularii in mintea copiilor nostri crescuti aici ca tara lor e Romania si ca ar trebui sa fie mandri de aceasta, ar trebui sa le oferim modele, argumente.
Se intampla atatea in tara si dintr-un sentiment de culpabilitate incetez sa mai vorbesc despre el mai ales fiului meu.
Vom accepta destinul intstrainarii si totodata al trecerii unui arbore intr-un alt sol.
Exilul se aseamana cu trecerea bradului de la munte la campie, ori a salciei de pe malul apei pe un deal.
Inchin un pahar, sarbatorim ziua fiului meu. Viitorul lui nu mai depinde nici de cuvintele mele, nici de patria cufundata intr-un cantec ori intr-un simbol lipit pe perete aici la Montreal cu imaginea lui Dracula.
