Monday, December 24, 2018

In seara de Ajun

Unul dintre cele mai strălucitoare colinde de Crăciun rămâne Stille Nacht, heilige Nacht, atestată in Oberdorf, Austria in 1818.
Pierderea manuscrisului original a făcut ca autorii acestui inegalabil segment muzical sa fie îngropați in uitare.
Manuscrisul a fost redescoperit si găsit in 1995.
In copilărie prin anii 70, un grup muzical german (RDG) Ikarus, a concertat la Sibiu.
In finalul spectacolului au îngenuncheat și au intonat acest cântec.
A fost o revelație fantastică.
O altă atingere magică a acestui cântec a fost în anii 80 pe când la serbarea de iarnă(căci nu puteam pronunța oficial termenul de Crăciun) colega mea de breaslă de atunci, Carmen Johannis, intr-o școală cu copii afectați de dizabilități psihice au reprodus Stille Nacht...
Au cântat mai mult decât sublim !

CRĂCIUN FERICIT !

MERRY CHRISTMAS ! FROHE WEIHNACHTEN ! FELIZ NAVIDAD ! BUON NATALE !
聖誕節快樂 !



Saturday, December 22, 2018

Last Light


December by the Lake



The Pinetree bend his entire porcelain

In thousands of bells.

The forgotten geisha – the always white last goddess in the heavy snow,

Skating

And singing,



The long winter night shakes the flakes,

Her shoulders,

Her eyes

Light the forest – newborn Lord star.


Thursday, December 20, 2018

A patra lumina de Advent, Craciun pentru caini




Romania a devenit un fel de autoflagel, un fel de autodistrugere si cadere libera in delasare, ura si lipsa de consideratie.
Cainele a insemnat mereu un partner de loialitate si de armonie universala.
Ar fi povesti minunate cu caini eroi, fiinte parca desprinse din regnul binelui.
O poveste adevarata ar incepe cu un caine dintr-un sat banatean. Stapanul fusese condamnat la cativa ani de temnita. Intr-una din zile un vecin a strigat-o de dincolo de gard pe sotia celui inchis ca omul ei a fost eliberat. Cainele a rupt lantul si a fugit spre gara sa-si intampine stapanul, abia iesit din inchisoare.
O alta istorie petrecuta nu de mult timp in Australia. Un caine Dobermann, adoptat a insfacat de  scutece un copil si l-a scos din calea unui enorm sarpe veninos, in fata casei. Cainele a fost muscat, A fost dus la spital si salvat.
In Romania cainii abandonati au devenit un brand.
Desi eforturile autoritatilor au intreprins cativa pasi pozitivi este de asteptat si din partea oamenilor o contributie minima.
La inceputul lui decembrie ac intr-un sat din Constanta un caine vagabond a iesit in plina strada carand mana unui om ucis intr-o altercatie bahica.
Undeva in Virginia, la ocean o doamna de origine romana isi dedica nu numai timp, dar si parte din venituri in a ajuta cainii abandonati.
Actiunile ei nu se reduc doar pe teritoriul american, ci si in Romania.
Mihaela Taylor a intreprins nemumarate voiaje la Bucuresti fiind alaturi de Mona Semeniuc, o activista pentru drepturile animalelor ce si-a dedicat viata in salvarea a zeci de caini fara adapost.
Mihaela este modesta si nu doreste publicitatea.
Alungarea ori abandonarea cainilor reprezinta transformarea unei tari intr-un sat fara caini.
Nu peste mult timp vom fi si mai blestemati si vom ingaima in ruga versurile populare:
"Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ș-un câne…"
Poate va fi prea tarziu.


Saturday, December 15, 2018

A treia lumină din Advent

În această săptămână am plecat din Sibiu spre S.U.A. O iterație a plecării de acasă....
După zeci de ani nu mai pot spune care e casa adevărată.
Poate aș fi dorit să mai stau cu mama, dar lipsa de perspective din România, imposibilitatea găsirii unui post decent mă împinge să nu pot accesa bucuria unei șederi la Sibiu.
Pensia mamei nu-i permite să trăiască în limitele normalului. Ce înseamnă 800 de lei ?
Ce s-ar face dacă nu aș ajuta-o ?
Cu apă chioară si aer nu prea putem trăi. Așa că pot oferi un răspuns atâtor prieteni si rude ce mă întreabă când vin acasă sau de ce nu vin acasă?
Cu fiecare zbor de peste si peste ocean mor puțin câte puțin.



Thursday, November 22, 2018

De Ziua Recunostintei

Ziua in care trebuie sa zicem multumesc destinului ori Domnului pentru ca apucam o alta toamna imbelsugata, inseamna si sa ne gandim la cei ce nu au sau se afla in momente grele.
Exista oameni ce traiesc din bucuria daruirii celorlati din jur si din  a duce putin soare.
Lilly Pierce isi petrece foarte mult timp in a fi alaturi de copii necajiti din Romania, de cainii abandonati, dar si de pensionari, veterani din S.U.A. a caror soarta nu e intotdeauna fericita.

HAPPY THANKSGIVING!

Saturday, November 10, 2018

Lumea din poemele mele, Grâu nordic



 Încerc să refac momentele din viață când nu exista selfie și nici facilitatea de a importaliza trecerile mele prin lume.

 După mai bine de trei decenii am reîntâlnit o iubire-pasiune iscată într-o sală de cursuri la Freiburg.

 Eram studenți la germană. Ea elvetianca, eu român din Sibiu.

 S-a întâmplat să fim vecini de bancă. O priveam îndelung și pe vremea aceea mă uitam de sus în jos și de jos în sus. Era îmbrăcată într-o fustă cu pliuri în ape colorate și un galben țipător. Bluza strâmtă subțire, un alb imaculat îmi iscau senzația unei pierderi de șine pe malul râului, în crânguri de arini. 

 Sărmanul profesor Ioachim Thurow se străduia să ne vorbească despre nu mai știu ce valori gramaticale. I-am scris un bilet oarecum dulce  (“billet doux” o reminiscență din lecturile  francize, poate Moliere). Mi -a răspuns:

-              Eu sunt Madeleine, din Lausanne.

 Am continuat să ne scriem. Un schimb de bilețele, un chat într-o formă incpienta.

 În decurs de o oră ne știam parcă de când lumea. Uitasem amândoi de orele de germană….

 Urma să mai mergem la un curs despre Thomas Mann. Teii din Freiburg, râurile miniaturiale, briza verii împânzeau orașul și ne trezeau noi imbolduri.

 Când s- a ridicat, și-a strâns caietele și creioanele în grabă.

-              Ei, unde te grăbești ? O, Doamne ești atât de înaltă și suplă….Am greșit măsura ! Am replicat eu.

 A pufnit în râs. Era înaltă, vorba aia, ar fi spart semințe pe capul meu,

-              Hai la o bere, Mergem mâine la Thomas Mann.

 Nu a zis nimic. Aveam îndeajuns să o cinstesc cu o bere, două. Am luat-o înainte glonț spre berăria din spatele universității. Am găsit o masă într-un colț cu vedere la stradă pietruita cu zeci de studenți și biciclete multicolorate.  Avea părul blond- arămiu, înspre roșcat și pistruiata. Mă privea , nu zicea nimic. Și-a aprins o țigară.

 Tăcerea ei m-a redus și mai mult la inferioritatea mea de om cu apucături balcanice. Vorbeam tare, cu gesturi largi, intram în vorbă cu alte mese, cu ospătărița. Cui i-ar fi păsat de un român în acea după amiază de vară ?! O altă față de la o masă vecină m-a întrebat:

-              Kommst Du aus Rumaenien ?

 Am început să vorbesc cu intrusa  lipită de masă noastră cu tupeu despre sași. Ea lucra la un studiu de istorie a limbii germane. I-am înșirat ceva fraze în săsește, îi relatam momentele mele din copilărie.

 Madeleine o privea pieziș. Și-a aprins o altă țigară. La un moment era aproape să plece. I-am spus celeilalte în limba română, că ar fi bine să vorbim altădată despre sași și despre văile din jurul Sibiului. A plecat la fel de repede cum și venise.

 I-am atins mâna colegei mele de bancă și i-am spus că e minunată. Am mai comandat bere. Seara s-a strecurat pe nesimțite, ne întorceam pe stradelele întortochiate, am fi vrut ca noaptea să nu se termine. 

 Devenisem nedespărțiți. Ne făceam temele împreună, rupeam șandvișurile în două, mușcam din același măr pe rând, alteori chiar degustam înghețatele multicolore dispuse în conurile crocante. Îi spuneam mereu că se îmbrăca mereu cu culorile înghețatei : zmeură, afine, fistic și vanilie, că vreau să o mănânc încet să nu se termine niciodată.

 Eram prezenți la toate activitățile studențești: petreceri, cenacluri, filme, excursii.

 Într-o duminică am vizitat lacul Mummelsee din munții Pădurea Neagră. Deși era vară la cota de peste 1100 metri era destul de frig. Profesorul de germană ne-a vorbit despre legenda lacului împresurat de nuferi sălbatici și de sirene seducătoare. Poetul german Moerike scrisese un poem celebru despre acest lac, Die Geister am Mummelsee(Fantomele de la Mommelsee). Totul se întâmplă în poezie și romantism. Se spune că lacul e bântuit de fantome, spirite rele și nimeni nu îndrăznește să se scalde … Le-am vorbit colegilor de excursie că și în România există legende și poeme despre strigoi. Nici una, nici două m-am dezbrcat și am plonjat în apa rece ca gheața. Am înotat, am chiuit, am ieșit pe urmă spunând că niciun șarpe ori fantomă nu mă atinge. 
Înainte de a intra în lac

 Devenisem eroul local de câteva minute, unii m-au fotografiat, alții m-au aplaudat, Madeleine m-a strâns în brațe întrebându-mă dacă nu îmi era frig. Lumea mă recunoscuse și pe terasa unei cabane, unde am primit câteva Obstle pe gratis din partea casei (în germana locală Obstle fiind rachiu natural din fructe)



 Au trecut câteva săptămâni și a venit timpul sfârșitului de curs…Ea trebuia să plece înapoi în Elveția.

 Am avut petrecerea de adio la Institutul Germano-Japonez. Am dansat, pălăvrăgit până în zori. 
La petrecerea de adio

 Madeleine avea o mașină roșie japoneză, sport. Ne-am îndreptat înspre locuința mea parcurgând un drum printer lânuri de grâu târziu, o prelungire parcă a părului ei, devenise crăiasa verii, a vieții mele. 
Reîntâlnire la Freiburg


 Ea a plecat. Ne-am revăzut de câteva ori la Muenchen, din nou la Freiburg, ca pe urmă să nu mai știm unul de altul până de curând când ne-am reîntâlnit pe Facebook, după 30 de ani,

 A rămas poemul de atunci:

 Grâu Nordic

 Trezindu-te-ntr-un vis mai vechi

 și spre toamnă dealurile sau munții

 că-ntr-o-mpreunare fericită a versului clasic

 cu obrăznicia lăbărțată a noului poem,

 deschizi ochii.

 moleșeală trecută a aurului vechi

 împresurându-te,

 încerci să alungi lumina. Femeia înaltă conducând automobilul

-tu o privești, doar atît cât să nu fii observat,

 și cât de repede uzată imagine a părului ei blond

 cu lanurile îți vine-n memorie,

 ai vrea să-ncerci altceva, grâul acela din august și un cireș

 necules

 aprins și totuși rece râd aidoma unui copil bătrân.

 Femeia își aprinde țigara

 preocupată de drumul dintre lânuri,

 îi ating genunchiul – povestești cum în adolescentă o tânără

 căreia-i dedicasesi primele versuri s-a măritat de timpuriu

 și tu sufereai, ea plecase într-un oraș mai mare, te-ai dus

 în seară nunții, mințind că te aflai întâmplător

 în preajma restaurantului

 și i-ai sărutat mînă dorindu-i fericire.

 Rătăcești o vreme căutînd cuvîntul “afine” în germană

-vrei să –i spui cum miresei din primele poeme

 i-ai dăruit afine crezând că asta te face mai original- pvestirea rămâne neterminata.

 îi spui că asemuiesti cu cea din adolescență,

 îi săruți mână în grabă –

 ea râde, deși cu ochii umezi îi place jocul acela târziu

 de-a frumoasă din pădurea adormită.

 Lanurile de grâu se pierd în urmă,

 parcele de beletristică siropoasa

 de care mulți fugim,

 dar ce e nou în fuga de rostirile directe ,

 ea întorcăndu-și privirea spre ține.

 



 Tu încetezi a mai crede în granița dintre real și literatură
parându-ți ireal acel grâu din august
 în timp ce ea se întinde în iarbă
 și-ți vorbește despre lipsa simțului ridicolului 
la poeți ți la copii...
Madeleine după 30 de ani



Thursday, October 25, 2018

Redundanta durerii



In Florida am inteles ce inseamna sa fii lovit de cateva ori de furtuni, de salbaticia naturii din fata careia cu greu poti fugi.
La fel si destinul generatiei parintilor mei, al bunicilor mei striviti de statutul omului sarac!
Astazi sarbatorim Sfantul Dumitru, eoru crestinsi victorios.
Tatal meu, numit Dumitru ramane asa cum trebuie sa existe orice tata in noi si sa fie cinstit.
Un om plecat de la tara si ucenic la patroni germani, apoi in comunism muncitor in trei schimburi intr-o fabrica.
A crezut in bine, in onoare si intr-un viitor mai bun.
In ultimii ani ai vietii a inceput sa regrete ca a ramas in Romania.
Avea o vorba si o repeta mereu:
"Desteptii pleaca mereu de acasa...."
Regret si astazi ca nu mi-am adus parintii alaturi de mine in America.
Intr-un an, in octombrie am facut vin acasa la Sibiu.
Desi tatal meu la aproape optzeci de ani si lovit de un accident cerebral nu se lasa. Ma invata cum se storc strugurii, cum se pregateste vinul.
Pentru unii povestile despre parinti si despre generatiile de tarani, palmasi sunt o eticheta gratuita.
Am pierdut oamenii buni, am pierdtut adevarata istorie, si am ajuns unde am ajuns, intr-o tara vandalizata si abandonata de proprii-i lideri.
Draga tata, acolo unde esti, La multi ani si sa stii ca strada Ana Ipatescu nu te uita, asa cum nu uitam ceilalti vecini si oameni de bine.








In seara de Ajun

Unul dintre cele mai strălucitoare colinde de Crăciun rămâne Stille Nacht, heilige Nacht , atestată in Oberdorf, Austria in 1818. Pierderea...