Thursday, July 28, 2011

Economia nuda romaneasca


Pe vremurile lui Ceausescu Bula sugera necesitatea insitituirii crescatoriilor de sasi ce aduceau bani guvernului.
Astazi una dintre ajutoarele de nadejde ale economiei romanesti sugereaza ca marfa suprema e tabloidul femeii goale, nu in acceptiunea picturii lui Ingres sau a lui Rubens.
Ce credeti ?
De ce nu am transforma tara noastra intr un lupanar ?
Poate am avea mai multe beneficii.

Vorbe de avocata

Avocata fratilor Roman (Deta) spune"sa se predeie"...
Sa fie conjunctivul reinventat precum alti termeni: "succesuri", "branconaj" etc ?

Sabii, topoare si alte arme letale

Agricultura romaneasca va fi inlocuita de plantatiile cu arme aruncate peste gard in curtea vecinului.
Punem cap la cap colajul si tragem concluzia ca in curand tara va fi prezidata de catre clanurile interlope.

Tuesday, July 26, 2011

Adios, Maria !




Disponibilizarile si reducerile orelor de munca provocate de efectele crizei economice afecteaza in primul rand restaurantele.
Maria,originara din Costa Rica, mama a trei copii lucreaza ca bucatareasa in companie de peste 10 ani. Cifrele de afaceri scazute o determina sa renunte la job.
Ne despartim de ea cu tristete si ii dorim sa-si gaseasca cat mai repede un alt loc de munca.

Monday, July 25, 2011

Deta, un inceput de era mafiota

Urmarind scenele din Deta, punem cap la cap colajul intelegem ca ne aflam intr-o era a unui film cu deznodamant apocaliptic. Sabiile, armele de foc, taxele de protectie, cagulele si un primar-tata al unor derbedei -membru al partidului de guvernamant ne confirma proverbul "tel maitre, tel valet".
Deta a scapat de sub autoritatea statului.
Politia nu mai are putere si nici control.
Nu este greu de priceput. Un primar, politician si in acelasi timp patron de hoteluri, restaurante nu poate oferi o educatie aleasa copiilor sa-i indrume la lecturi, studii alese, ci doar la rangul de beizadea interlopa.
Nu este un caz izolat.
Odraslele multor politicieni se lafaie in limuzine de gala patate de sangele celor loviti pe trecerea de pietoni fara sa fie pedepsiti.

Sunday, July 24, 2011

La revedere, Mircea Ivanescu


Un poem celebru din lirica lui Mircea Ivanescu





despre moarte ca revedere

1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.

***

se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.

Omul cu care stai la masa

Astazi Ioan Vecerdea s-a dus pe drumul fara intoarcere si din nefericre nu am avut cum sa-l insotesc. Va ramane mereu prezent intre noi,...