Dupa ani
de absenta dintr-o activitate la care nu speram sa revin am ocazia sa
predau limba romana catorva americani.
Am
inceput prin a spune studentilor bun venit in Romania, pentru ca
limba devine spatiul initiatic al unei incursiuni intr-o tara cu o
populatie redusa, cu frumuseti nepretuite, dar cu multa tristete.
Doar
prezentarea gen muzeu satesc si cu cateva ulcele nu mai sunt
indeajuns de convingatoare, tentante.
Romania
se desprinde si se regaseste si intr-o masa de imigranti dispersati
in lume, in cautarea fericirii.
Acum
in martie sarbatoarea ghioceilor, a zilei dintai a lunii cu
martisoarele- mesageri ai primaverii, ai dragostei pentru mame,
pentru fiintele dragi din jurul nostru pot insemna un brand, un
subiect specific, interesant pentru lumea in care traim.
Alte
grupuri etnice reusesc sa impuna elemente din traditiile de acasa.
In
sarcina cui ar reveni aceasta misiune ?
Se
dezbate, se vorbeste si se ofera sansa diasporei sa voteze in si din
strainatate. Au fost alesi senatori, reprezentanti ai romanilor de
pretutindeni.
Ma
intreb cu ce ne reprezinta pe noi cei ce de zeci de ani traim departe
de tara ? Ce fac ei pentru noi ?
E
vorba de castigarea unui vot, nimic mai mult.
Noi
cei ce am ales exilul, nu ne-am rupt de tara, nu am uitat limba si
binele mostenit de la oamenii de bine. Votul nostru inseamna o moneda
de schimb pentru o viata mai buna pentru cei de acas, nu pentru
zaiafeturile lor.
Multi
dintre noi nu ne-am imbogatit, am trudit din greu pentru fiecare ban.
Acum
in prag de 8 Martie inchid ochii si revad mamele si bunicile trecute
in nefiinta departe de noi.
Sigur
riposte sarcastice ar veni sa ne strige:”Cine v-a pus sa plecati
?!”
Pe
la inceputul primaverii anului 1995 ma aflam in Montreal.
Ceva
imi soptea ca trebuie sa ajung acasa.
Am
numarat banii putini, si am vandut o camioneta la un pret mult prea
scazut sub valoarea ei.
O
neliniste crescanda, un fel de chemare inexplicabila m-au impins
catre aeroport.
Am
ajuns la Bucuresti dupa escale, dupa multe ore de zbor.
Tata
ma astepta la aeroport.
La
fiecare sosire imi tinea calea.
L-am
vazut ingandurat. Stiam ca nedeslusirea din priviri vorbea mai mult
decat toate cuvintele din lume.
Mi-a
zis :
-Mama
mare e bolnava, mamica s-a dus la tara.
Am
calatorit in noapte catre Sibiu, aceleasi vagoane soioase, lumini
difuze.
Am
ajuns la Sibiu.
Viorel
al lu' nasu ne astepta la gara.
Am
coborat din tren,
-Fine,
a murit a batrana.
Am
inlemnit. Nelinistea mea prindea contur.
Am
lasat bagajele acasa, dupa care ne-am deplasat cu primul tren catre
satul parintilor, al bunicilor.
O
dimineata de primavara intunecata abia indraznea sa ne lumineze
drumul.
Bunica
a murit in aceeasi casa fara curent electric, fara canalizare, cu
curtea neasfaltata.
Am
fost nepotul ei favorit. Ii trimiteam din Germania alune, ciocolata,
ilustrate.
Inainte
sa moara vorbea de mine si spunea ca aveam sa vin la inormantarea ei.
A
spus;
-Florin
a ajuns in tara. Doar parintii mei stiau de vizita mea pripita.
A
inchis ochii exact in momentul aterizarii avionului meu la Bucuresti.
Am
condus-o pe ultimul drum.
.
