Au trecut 6 luni de
cand tatal meu a trecut in nefiinta. Nu am acordat importanta inainte
evenimentelor de pomenire a raposatilor punandu-le mai mult pe seama
scenariilor liturgice, de derulare religioasa.
Altfel spus, Parastasul
reuneste pe cei ramasi in viata sa cinsteasca pe cel plecat, dus
departe.
Nu am putut sa ajung sa-mi
insotesc tatal pe ultimul drum.
Stiu ca s-a stins indurerat
ca nu m-a mai vazut. Inainte cu doua zile vorbisem cu el la telefon.
De fiecare data in incercarile sale de a-mi reaminti ca zilele sale
sunt numarate i-am ripostat ca moartea nu vine cand vrem noi, ca si
ploaia.
A avut dreptate, s-a stins
in noapte si in singuratate, neimpacat.
Port cu greu povara si nu
pot sa alung lespedea peste viata mea de acum.
L-am cinstit intr-o modesta
adunare dupa cele sase luni cu un pahar de vin si cu un colac.
Multumesc celor prezenti,
intr-un numar neasteptat de mare.
E semn ca nimic nu e in
zadar si ca unii oameni si dupa moarte lasa in urma o umbra de
lumina.
P.S. Am continuat cina in
memoria tatalui meu cu putin vin si pastrama de oaie. Sunt convins ca
de acolo de unde nu se mai poate intoarce ne face semn si stie ca ne
gandim la el.
In ziua parastasului, in plina iarna au inflorit ghioceii in gradina noastra.
