În cetate zeița se strecoară printre stradele, iasomie
Primăvara se deslusește prin păru-i destrămat de cânt,
o privești cu nesaț,
ea știe o cuprinzi cu ochii avizi,
și se rezeamă de zid, un șold se arcuiește, sub rochia
largă,
intr-o înceată lumină de amiază,
își atinge glezna,
apoi degetele alunecă spre sandala desprinsă de piciorul
frumos de femeie
ieșind din mare sau dintr-o poveste,
ai fi vrut să-i închei tu sandala,
și să-i spui câteva cuvinte..
A rămas încă arcuindu-și șoldul, brațele ca într-o secvență
împietrită,
îți era teamă să nu tulburi amiaza,
așa cum de multe ori nu schițăm un gest la vederea unei mierle
la fereasră,
să nu plece.
Înflorirea ține
puțin,
zeița trece mai departe în lumina binefăcătoare,
precum timpul în amintiri,
în părere de rău.
