Patru saptamani inaintea
sarbatoririi nasterii Domnului Iisus incepe cu prima lumina aprinsa
deasupra lumii, stea si semn al increderii in credinta.
In mentionari anterioare
spuneam ca pentru noi biserica nu a insemnat niciodata habotnicie,
supnere oarba. Biserica era acolo ca trebuia sa fie, preotii,in
glumele bunicului, au mana de luat nu de dat.
Ziua Sfantului Nicolae
insemna pentru noi, un mini Craciun.
Poate pentru singura data pe
an curatam ghetele cu mult sarg, pentru a le da mai multa stralucire
le ungeam cu slanina. Le lasam afara in asteptarea Mosului, sa le
umple cu dulciuri.
Ca saraci primeam bomboane
din zahar topit, invelite in staniol si hartie franjurata, nuci si
cateva mere.
In fiecare an sarbatoream
matusi, unchi si vecini se numeau Nicolae, Niculina.
Ne adunam in camerele de
bloc ori din subsolul cu miros de igrasie, iluminate de becuri
galbejite.
Nimic nu alunga bucuria
reintalnirii familiale.
Astazi ne doare trecerea in
ani, inaintarea trenului ireversibil si doare mai presus ca suntem
copii singuri la parinti.
Unchiul Nicu Stanga, Unchiul
Nicu Tripcea si toti ceilalti nu mai sunt.
Intr-o zi de inceput de
iarna cu fulgi ca straie de ingeri ne anunta ca trenul isi poarta
timpul, noi, povara batranetii, si lasam ghetele inaintea portii de
la intrare in speranta ca Mosul ne va mai aduce cateva zile de
tinerete fara de moarte.
