Insemnari pe un Iphone. Societatea in deriva

Nu sunt un fan al politicienilor bine ancorati in societatea postdecembrista tocmai pentru abaterile de la misiunea lor de a servi interesele alegatorilor, ale poporului. Rotatia partidelor s-a identificat cu un tavalug nociv aducand Romania pe un loc mediocru pe plan international.

Tentativa de sinucidere a lui Adrian Nastase acapareaza spatiul mediatic: pentru unii fostul premier devine un erou, pentru altii un subiect de satisfactie.

Si intr-un caz si in altul devierile de la normal ne claseaza si mai mult intr-un panopliu rusinos in Europa cea noua.

Orice sinucidere comporta un sentiment extrem.

Nu sunt in masura sa emit judecati pe teme juridice, insa inclin sa cred ca starea de coruptie generala, imbogatirea rapida a multor demintari si instituirea unei noi oligarhii asezate in limuzine cu geamuri fumurii aduc si victime, ca in cazul luptelor dintre clanurile mafiote din perioada new-yorkeza. Urmarind dezbaterea televizata din 2004 si conflictul dintre cei doi titani Nastase si Basescu aveam sa anticipez  multe dintre episoadele de dupa rezultatul alegerilor.

Pensionarii, taranii redusi sa traiasca din agricultura de subzistenta, bancile devalizate, escrocheriile bancare, si atatea altele sunt efectele guvernarii incoerente.

Cu ce am gresit noi, romanii stabiliti in afara tarii, sa fim categorisiti, confundati cu o lume necivilizata, criminala ?

In demnitatea sa acuzatul ar fi putut alege cei doi ani de condamnare ca toti ceilalti infractori. Diferenta e ca legea ar trebui sa se aplice in mod diferit, in functie de rangul politic ?

Nu ma bucur, nu imi face placere sa assist la incercarea lui Adtian Nastase de a se sinucide. Nu incerc nicio bucurie, nicio scandare a victoriei de razbunare.

Cred ca iesirile salbatice ale unor demnitari, ziaristi, cetateni si jubilarea caderii celuilalt ne amintesc de peliculele “mortal combat”- spectacol nedemn de o societatea europeana moderna.

Nostalgie de vara. Ziua tatilor, postfestum

Pe timpul verii, in urma cu multi ani ieseam si noi cu parintii la gratar pe valea unui parau numit Sevis.
Ne deplasam cu tramvaiaul pana la Fabrica de covoare , ca apoi pe drumul catre Cisnadioara o luam pe jos incarcati cu sarsanalele pline de paine, slanina, carne, ceapa cu cam ce avea fiecare prin casa.
Era singura zi libera pentru muncitorii de atunci, in comunism.
Adriana , Liliana , Doinita si alti veri si copii ne harjoneam in apa paraului, ne balaceam sub soarele verii copilariei.
Nu aveam Iphone si nici Nintendo. Cunosteam ierburile, cunosteam ciupercile cele bune de mancat si le puneam pe gratar unplute cu branza de burduf, cu slanina.
Beam si noi vin indoit cu apa minerala. Unchiu' Stanga avea radiou portativ si aparat de fotografiat.
Ne mai certam noi cu parintii, caci lor le placeau Invartitele si Doinele, noua formatia Mondial.
Daca ne e dor de tara, ne e dor de acei parinti, matusi si unchi simpli, saraci, muncind din greu pentru familie.
Abia asteptam duminica de vara sa iesim la Sevis.
Abia asteptam sa se coaca ciresele. Pe atunci timpul nu avea limite decat in soare, apa peste pietre ca joc de cristaluri sunatoare,
Incep sa treaca in nefiinta pe rand cei dragi. Ei raman in amintirile noastre, soldati de terracota impietriti in dragoste fara tarm.