Wednesday, February 19, 2014

Treptele Raiului

Undeva in spatele caselor departe de fatada bulevardelor se perinda suflete modeste si voioase ce ne asteapta neuitandu-se la ceas si atunci cand venim acasa se bucura de pasii nostri.
In plina dimineata de februarie un telefon.
Prietenul meu Pat abia anunta tragicul sfarsit cainelui sau.
Bucky nu a fost un caine de ras, niciun xastigator al vreunui concurs de frumusete. Pat l-a indragit de la prima vedere. Un caine asteptand in fata unui magazin un stapan si un adapost isi ridica ochii umezi catre trecatorii.
Pat l-a mangaiat si s-a lasat sedus de tandretetea patrupedului. Managerul adapostului de caini l-a averizat pe Pat ca Bucky poate fi un caine rebel, hiperactiv caruia nu-i place sa fie inchis. Un caine caruia ii place sa alerge, sa plece de acasa.
Bucky s-a integrat in casa lui Pat. Si-a regasit un vis, un culcus. Suferintele orfelinatului au luat sfarsit.
Cainele si-a gasit sfarsitul in piscina din spatele casei. Desi piscina era acoperita, protejata, Bucky a alunecat ori cine stie cum a nimerit in apa rece aproape inghetata.
Nu exista conditii in dragostea unui biet caine. Se bucura de prezenta noastra la orice ora din zi si din noapte, cand suntem bogati, cand suntem saraci, cand suntem tineri, cand suntem batrani.Daca
pentru multi dintre noi trecerea unui caine in moarte pare un moment cotidian, tern, exista si o intoarcere la timpurile primordiale unde natura, regnul animal construiesc armonia cereasca.
Impovarati de conduita tehnicii digitale lumea uita de dragoste, de atingere dumnzeiasca trimisa prin saltul de bucurie al animalelor din jurul nostru.
Reamintesc cateva versuri dintr-un poem ingropat de timp si de uitare:

Dupa poetul francez Casimir Delavigne (1793 ­ 1843)

Ranit la razboaie, soldatul cazuse,
Si-n putine zile chinuit muri,
Departe de-o muma care il crescuse,
Si care-l iubi!
Sarman, fara rude, pe tarmuri straine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era fiinta care sa suspine
Pentr-un trecator!
Singurul tovaras de nenorocire,
Singura-i avere, un caine iubit,
Sedea langa dansul si-n mare mahnire
Parea adancit.
Acum tot e gata pentru ingropare,
Acum ridic trupul pe maini de soldati,
Cinste hotarata acelora care
Mor pentru-mparati.
In fr untea paradei cainele por neste,
Din ochii lui pica lacrimi pe pamant,
Ca un iubit frate el il insoteste
Pana la mormant.
Aci se opreste, aci se aseaza,
Nimic nu il face a se departa:
Asteapta sa-l strige, crede c-o sa-l vaza
Cand s-o destepta!
Cateodata cearca piatra s-o ridice,
Cateodata latra dupa-un calator,
de durere: Vino, parc-ar zice,
Sa-mi dai ajutor.
Apoi cand strainul de mila voieste
A-l trage deoparte si hrana a-i da,
El isi pleaca capul, in pamant priveste,
Si nimic nu va!



De doua ori noaptea cu umbrele sale
Emisfer ul nostru l-a invaluit,
Si sarmanul caine din locul de jale
A fost nelipsit!
Dar in dimineata acea viitoare,
Pe cand se desteapta omul muncitor,
Zacea langa groapa, mort de intristare,
Cainele Azor!

Grigore Alexandrescu



No comments:

Omul cu care stai la masa

Astazi Ioan Vecerdea s-a dus pe drumul fara intoarcere si din nefericre nu am avut cum sa-l insotesc. Va ramane mereu prezent intre noi,...