Invatatoarea cea frumoasa si colindatorii

Departe de iarna vacantelor de dinaintea Craciunului, departe de Romania, departe de mine insumi ma inclin in fata bucuriei iscate copiilor.

Primesc zilnic tot felul de invitatii si apeluri cu referire la politicieni si la lucrarile lor. Am obosit sa cred ca petitiile si furtunile din pahar pot schimba ceva din realitatea crunta.

Multi scriu mesaje, copiaza si pasteaza de zor, se agita, injura, comenteaza in stanga si dreapta pe net sub nickuri sau sub numele lor real.

Cu ce contribuie acestia la mersul inspre bine ? Nu mi amintesc ca vreun politcian instarit sa nu mai poata de postari, de opiniile unei audiente aflate la taclale.

De ceva timp m-am oferit de buna voie sa fiu un modest sustinator al catorva copii din tara.

Copiii nu-si pot alege destinul.

Multi dintre ei sunt aruncati in clase prost incalzite, cunosc inca foamea si privarea unui trai decent.

Ma adresez multor romani din diaspora si ma intreb cati dintre acestia au facut o mica donatie unui copil sarman din Romania ?

Nu e nevoie de o institutionalizare a binelui in comitete si comitii. Fiecare dintre noi se poate orienta pe cont propriu in a gasi pe cineva la ananghie, mai ales un copil si sa-i provocam un zambet.

Am fost primit ca oaspete de onoare in Casuta de Vis din Ortisoara. Chiar daca sunt prezent fizic acolo la sarbatoarea iernii,.a intalnirii cu Mos Craciun retraiesc fiecare moment cu cei mici si reproduc cuvintele colindatorilor.

Inainte de sarbatoarea suprema a nasterii Domnului Iisus nu interpetarile religioase, canoanele impuse intereseaza.

Cand e vorba de intrarea in viata a unor copii, despre contactul lor cu realitatea, cu viata din afara unei comune ca oricare alta din Romania, raspunsurile societatii nu intampina asteptarile celor mici.

Reproduc cuvintele Adelei Radmanestean, coordonatoarea si sufletul actiunilor :

“Astazi, la Casuta de Vis, am sarbatorit Nasterea lui Christos, impreuna cu copiii, cu familiile pe care le sprijinim in fiecare luna. Preludiul a fost o poveste despre Craciun si semnificatia lui, apoi cei mici au cantat impreuna cantecul Mos Craciun. in timpul cantecului a aparut in casuta Mos Craciun, foarte vesel si nerabdator sa imparta darurile. Dupa ce mosul s-a asezat obosit pe scaunul pregatit pentru el, copiii, venind pe rand langa mosu', au cantat colinde cunoscute si invatate acasa, la scoala sau la biserica. Copiii din comuna Ortisoara si satele limitrofe s-au simtit minunat impreuna si au invatat astazi ca toti suntem egali in fata lui Dumnezeu! Cu totii meritam sarbatori fericite !”

O celebrare nu se reduce la schimbul de cadouri. Intentia Adelei si mai presus de toate, sustinerea substantiala initiata de catre Fiica de Onoare a comunei Ortisoara contribuie la sadirea unui arbore puternic in sufletul fragil al copiilor, arborele sperantei, al certitudinii ca nu sunt abandonati.

Nu putem sa nu amintim numele Doamnei Lucia Florea (banutii adunati de Dumneaei de la firme, de la persoane fizice) Mos Craciun le-a impartit darurile datorita sponzorilor si prietenilor Casutei de Vis: Asociatia APECA Timisoara, LIONS CLUB si LIONS CLUB IRIS Timisoara, dar si donatori on line care au dorit sa ramana anonimi.

Intr-un sens traditional copiii colindatori au gasit porti deschise si luminate nu numai in preajma Craciunului.

Daca multi dintre noi am petrecut sau nu o copilarie fericita avem obligatia sa nu ne departam de cei mici.

Ce pot insemna podoabele si colectiile Armani inaintea usii deschise celor mici in seara de Craciun ?

E si timpul sa dedicam cateva randuri de lauda Adelei si tuturor cadrelor didactice peste care se abat vremuri grele.

Nu-mi imaginez imaginea copilariei nedezlipita de chipurile dascalilor dragi. Aduc in atentie lectura cartii: Cuore, de Edmond de Amicis, un jurnal al copiilor, al inefabilului:

 OCTOMBRIEÎntâia zi de şcoală Luni, 17.

“Azi e întâia zi de şcoală! Ca un vis au trecut la ţară, cele trei luni de vacanţă! Mama m-a dus azidimineaţă la şcoala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi-era gândul tot la ţară şi mă duceamla şcoală cu inima rea. Pe toate uliţele mişunau copii; cele două librării erau pline de părinţi, carecumpărau: ghiozdane,caiete, condeie, şi în faţa şcolii se grămădise atâta lume, încât portarul şi poliţistulabia puteau să ţină orânduială la poartă. Pe când stam lângă poartă, simţii că-mi pune cineva mâna peumăr; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu părul roşu şi zbârlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse: — Va să zică, Enrico, iată-ne despărţiţi pentru totdeauna!Lucrul acesta-l ştiam şi eu, dar cuvintele lui tot mă întristară.Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meşteşugari, ofiţeri, bunici, servitoare:fiecare cu câte un copil de mână şi cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau sala şi scara, făcândatâta zgomot încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul de jos, cu uşilecelor şapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de şcoală.Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus şi în jos. Profesoara mea din clasa I superioară măsalută din uşa clasei sale şi-mi zise: — Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am să te mai văd nici măcar trecând! Şi se uită la minecu întristare.În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindcă nu mai erau locuri pentru copiii lor; băgai de seamă că barba lui era mai căruntă decât în anul trecut. Mi se păru că unii din băieţi crescuseră,alţii se îngrăşaseră.În etajul de jos, unde se şi făcuse împărţirile, erau co-pilaşi din clasa I inferioară, care nu voiau să intre înclasă şi se opinteau ca nişte măgăruşi; trebuia să-i tragă înăuntru cu de-a sila. Unii fugeau; alţii, văzând pe părinţii lor că pleacă, începeau să ţipe şi aceştia erau siliţi să se înapoieze, ca să-i mângâie sau să-i ia cudânşii.Profesoarele nu mai ştiau unde le stătea capul. Pe frăţio-rul meu îl înscriseseră în clasa profesoareiDelcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toţii în clasă:cincizeci şi patru la număr, erau numai vreo cincisprezece sau şaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mică şi tristă mi se păru şcoala pe lângă pădurile şi munţii unde-mi petrecusem vara!Mă gândeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era şi ce micuţ! Părea că este un şcolar de-ai noştri! El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l mai văd aici cu părul lui cel roşu şizbârlit! Profesorul de acum e înalt şi n-are barbă, părul îi e cărunt şi lung, are o dungă adâncă pe frunte.Glasul îi este gros, se uită ţintă la noi ca şi cum ar vrea să ne ghicească gândurile. Nu râde niciodată! Euîmi ziceam în mine: "Asta e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă luni! Ce de muncă! Câte examene lasfârşitul lunilor! Ce de ostenea-lă!" Îmi păru bine că găsii pe mama la uşa şcolii, căci sim-ţeam nevoia de a mă arunca în braţele ei. Ea mi-a zis: — N-ai grijă, Enrico, o să învăţăm împreună. Mă întorsei acasă cu inima bună. Dar tot nu mai am pe bunul meu pro-fesor, care ne zâmbea aşa de blând şi vesel. Şcoala nu mi se mai pare aşa de frumoasă ca mai înainte!”

.