Poem de toamna. In Memoriam Ioan Gyuri Pascu

Omul cu chitara

Camasa lui era vara si stropii de ploaie,
nu stiu daca mi-l amintesc pe fratele drumet sa fi purtat o alta culoare decat
                                                                            trenul serpuind in Valea Hartibaciului,
l-am stiut cantand si vagoanele se inveseleau,

mocanita abia isi tragea suflul,
nimanui nu-i pasa daca trenul intarzaia, ba chiar voiau ca timpul sa-si opreasca cadenta,
el canta si ne spunea glume. Beam ca feciorii pe rand din aceeasi sticla, si toti eram egali in cantecul lui.

Am fi vrut sa calatorim cu el in tot Ardealul si mai departe.

Am adormit cu totii ca purtati de leagan,

si el trubadur grabit sa ajunga si la alte case,
a coborat din tren fara sa-l fi auzit.

Am ramas cu fruntile lipite de geamul trenului si privim in gol.
Cutia de chitara e intreg trenul, si muzica mai staruie putin printre noi.

Trenul isi urmeaza calea, unul cate unul coboram
si ne vine randul.

Privesc miristea galbena si sarmele de telegraf insiruite precum strunele
pasarile negre insiruite,
trubadurul credea ca sunt o partitura, un nou cantos.
Era ultima incercare de a-si acorda chitara,
insa corbii cei grei
i-au ingropat cantarea.

Mai tremura frunza si cantecul,
lumina plecata in lume dupa caderea stelei.