Selfie cu moartea

Ion Vincent Danu, pictor si om de cultura sibian se numara printre prietenii si colegii de cenaclu, din perioada liceala. In acea vreme visam ca arta e un refugiu si nu numai atat, aer fara de care nu putem trai.

Multi dintre noi- prieteni si colegi de breasla, fideli crezului artistic nu ne-am imbogatit.

In ultimul an, Danu a luptat cu moartea precum cavalerul din Durer. Nu s-a plans niciodata si nu l-am surprins plangandu-se de cancerul necrutator.

Nu in resemnare, nu in panica, ci in deplina forta creatoare, asemenea unui scolar silitor si-a facut temele una cate una.

Nu vreau sa accentuez asupra evenimentelor tragice familiale prin care altii in deplina sanatate nu ar fi reusit sa le treaca.

Fiecare zi recastigata din pariul cu moartea l-a facut sa se bucure, sa se trezeasca dimineata cu grijile vietii cotidiene: plata ratelor masinii, asigurarea unei zile mai bune nepotilor.

Cu ceva timp in urma mi-a marturisit ca se simte impacat, ca ar mai fi fost multe vise de inramat. Am recitit un pasaj autobiografic dedicat bunicului sau, Moshu. Inainte de moarte isi face un bilant cu cei dragi, ne deruleaza amintiri din liceu, si tot mai mult Sibiul ii apare ca o durere si mai adanca. Burgul de pe Cibin ni se infatiseaza intr-o cromatica onirica, in exclamatii coloristice apropiate tehnicii expresioniste. Orasul natal se repeta intr-un serial de cautari metafizice, tentative de intoarcere acasa.

 

Imi confia ca departarea de casa si micul oras Sherbrooke, din provinica Quebec si iarna nesfarsita – ii prelungesc exilul.

Idolul lui, pictorul Van Gogh s-a stins pe 29 iulie in urma cu 125 ani. Ion Vincent Danu a inchis ochii pe 29 iulie ac. intr-o coincidenta -as zice- magica. Blogul sau Van Gogh and I o suita de comentarii, amintiri, impresii si articole legate de viata sa si de crezul sau in pictura lui Van Gogh ar fi o invitatie la lectura, un recviem la fel de inalt ca si sunetele orgii mari din Biserica Sasilor din Sibiu.

Ne-a parasit asemenea unui oaspete blajin, s-a strecurat mult prea devreme din casa noastra cu eleganta celui ce nu doreste sa deranjeze. A inchis usa cu grija si ne-a mai privit indelung, a iesit cu fata precum bradul din muntii Sibiului, asa cum de fapt si intrase.

 

Ne-am trezit intristati sa nu-l mai avem printre noi, insingurati in odaia cu picturile sale, ne spunem ca ar fi trebuit sa-l fi cinstim mai mult pe cand era in viata.

 

PS In noiembrie 2013 am scris un poem .......

Pasarea Maiastra

            Se dedica prietenului Ion Vincent Danu

 

 

Vine o vreme – si zicea batranul satului:

- Copile, de acum saivanele de smarald se ingroapa in mazga, cerul

isi apasa cocleala grea,

                       manta peste umerii- crengi greoaie,

osteoporoza de la un arbore la altul duce vestea in sat,

 

clopotele dintre nori, saruturi intre sanii fugari din tinerete si in zori,

inainte ca lumina sa le suprinda goliciunea

si- iata un pastel, ingana cealalta voce din umbra

                                         pictorului pitit dupa tufisurile de mure,

nu mai stii, e toamna, e vara ori poate am imbatranit si noi in moleseala

                                                                                                              difuza ne prefacem ca mai suntem tineri.

 

Si tot batranul satului cu gura cea spurcata de vornic continuu

nu tace.

 

I s-au uscat mainile, caciula botita-  scutura paduchii infrigurati de acum,

ani vanturati in strune rupte

deasupra lemnului de paltin inca infasurand corpul de femeie

-          noi ii zicem pur si simplu vioara.

 

Copiii ingana nici eu nu stiu ce,

sub platani, printre rotile de floarea-soarelui,

                                 arse,

si locomotivele, podurile– se descompun la trecerea hoardelor de lotri de fier vechi.

Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i ajunge, nici macar gonacii nu-i simt.

 

La castel singurul loc de lumina, de zaiafeturi si mancare Kobe,

femeile mirosind a hermes danseaza

pe langa troli bortosi,

 

deasupra bordeielor cu pungi Kaufland in loc de geamuri.

 

Vine o vreme… si de la mic la mare, crede ca Pasarea Maiastra va poposi in cele din urma,

ranjeste batranul satului,

acum isi aduce aminte si pictorul,

e taranul cu pasarea outoare de aur,

pictat candva pe zid de carusel.

 

Batranul tiran si-a vandut aurul pe o gura de absint prefacut precum vorbele-i otravite

caruselul isi poticneste roata,

intr-o rana,

iarmarocul- un ceasornic in maruntaiele-i mecanice povarnit si el

totul tace in culorile diforme peste panza timpului,

 

pictorul surade,

e mult prea tarziu in pastelul sau

sa mai schimbe ceva,

gesturile, roibii impietresc

                      intr-o rostire nedeslusita.