Floarea-de-colt

Voi incepe un serial dedicat femeilor. Au fost cateva treceri in viata mea, as spune aidoma florilor ce poposesc ca apoi sa-si continue drumul si nicicand ramanand in aceeasi explozie de petale.

In aceasta zi se implinesc  patru ani de le trecerea in nefiinta a unei prietene in urma unei boli necrutatoare.

Ne cunoscusem in Montreal. Nu-i uit zambetul, neastamparul ochilor de olteanca mereu in miscare.

A fost o perioada cand nu aveam unde locui si m-a primit in apartamentul ei.

Intarzaiam impreuna pe o sofa in fata televizorului cu paharele de vin mereu pline. I-am atins mana. Degetele se lasau in degetele mele ca intr-o cadere de clape. Cautau  o linie melodica, se intreceau in tremur, in intuneric.

Au fost cateva minute, dupa care mi-am retras usor mana.

M-am ridicat, am schitat ca imi era sete, ca merg in bucatarie dupa apa.

O iubeam. Nu voiam s-o ranesc.

Nu stiu daca stia ca o iubeam. Nu stiam unde eram, mereu pe drum, un fel de nomad intre tari, intre lumi.

Am ramas prieteni nedespartiti.

I am auzit vocea pentru ultima oara nu cu mult timp inainte sa moara. Era intr-un spital din Bucuresti. Nu avea vocea unui condamnat la moarte, spera ca prin miracolul celulelor stem sa revina la normal.

Isi dorea atat de mult sa vina in Florida la plaja. O asteptasem de ani de zile. Era iarna in acel an la Bucuresti, vara la tropice, de unde o sunasem.

- Indata ce ma fac bine te voi cauta ! Imi staruie si acum glasul cristalin de dincolo de valea tacerii si ma astept ca intr-o buna zi sa ne revedem.

Dormi in pace, Liliana !