Voi incepe un serial dedicat femeilor. Au fost cateva treceri in
viata mea, as spune aidoma florilor ce poposesc ca apoi sa-si continue drumul
si nicicand ramanand in aceeasi explozie de petale.
In aceasta zi se implinesc
patru ani de le trecerea in nefiinta a unei prietene in urma unei boli
necrutatoare.
Ne cunoscusem in Montreal .
Nu-i uit zambetul, neastamparul ochilor de olteanca mereu in miscare.
A fost o perioada cand nu aveam unde locui si m-a primit in
apartamentul ei.
Intarzaiam impreuna pe o sofa in fata televizorului cu
paharele de vin mereu pline. I-am atins mana. Degetele se lasau in degetele
mele ca intr-o cadere de clape. Cautau o
linie melodica, se intreceau in tremur, in intuneric.
Au fost cateva minute, dupa care mi-am retras usor mana.
M-am ridicat, am schitat ca imi era sete, ca merg in
bucatarie dupa apa.
O iubeam. Nu voiam s-o ranesc.
Nu stiu daca stia ca o iubeam. Nu stiam unde eram, mereu pe
drum, un fel de nomad intre tari, intre lumi.
Am ramas prieteni nedespartiti.
I am auzit vocea pentru ultima oara nu cu mult timp inainte
sa moara. Era intr-un spital din Bucuresti. Nu avea vocea unui condamnat la
moarte, spera ca prin miracolul celulelor stem sa revina la normal.
Isi dorea atat de mult sa vina in Florida la plaja. O asteptasem de ani de
zile. Era iarna in acel an la Bucuresti, vara la tropice, de unde o sunasem.
- Indata ce ma fac bine te voi cauta ! Imi staruie si acum
glasul cristalin de dincolo de valea tacerii si ma astept ca intr-o buna zi sa
ne revedem.
Dormi in pace, Liliana !
2 comments:
Cred ca i-ar fi facut placere Lilianei sa citeasca aceasta dedicatie speciala. Se spune ca oamenii mor cu adevarat atunci cind le mor amintirile, atunci cind ii uitam.
Multumesc pentru comentariu.
Uitarea e mai rea decat moartea.
Post a Comment