Friday, July 20, 2012

Mein Vater war ein wandersmann. Amintirea satului

Pentru o civilizatie digitala ideea de sat ne apare ca un surogat ieftin, niste lemne adunate intr-un muzeu, un taram repudiat. Unul dintre bunici se numea Ilie. Nu trimiterile religioase ale numelui reprezinta sarbatorirea onomastica. Imi amintesc doar de o zi minunata de iulie cu primele piersici, mere si pere varatece,si paine calda abia scoasa din cuptor. Probabil pare de neinteles cum oamenii de la sate au trait fara curent electric, fara apa curenta si fara toaleta in casa. Dormeam pe prispa sub cerulliber, in franceza se spune a la belle etoile. Bunica ne acoperea cu velinta, altii ii spun cerga. In dimineata zilei de Sf Ilie bunicul ne lua la targ, la Mosi cu caruselul (scranciob) din lemn. Erau calusei ce pentru noi, copiii saraci insemnau roibi inaripati. Ne alegeam cu cateva jucarii diforme: hopa mitica, moristi etc. Gratarele sfaraiau, ingreunau cu mirosul de pastrama, de mici. Ne intorceam catre casa cu sticlele de sifon, din care mai sorbeam sub mustrarile bunicului: - Mai lasati sifon si pentru vin, ca altfel nu mai scapam acasa. Era vorba de mama mare, trebuia sa ne gandim si la ea. Bunica era la biserica, noi haimana. Odata ajunsi acasa scoteam mesele in curte, strachinele de lut, stergarele, vesela cositorita, paharele care nu erau niciodata la fel. Meniul era simplu. Supa de varza, pui, carne din garnita - un fel de confit de carne de porc tinuta in untura, salata stropita cu mult usturoi verde. Deserturile deveneau fructele, nucile. Conditiile unei case fara gaz metan, bunicii nu aveau butelie de aragaz nu le permiteau mereu sa prepare prajiturile de casa. Bunica nu avea timp pentru acestea. Orataniile, gradina,via si altele nu ii mai lasau timp si pentru dulciuri. In plus avea copii la oras, si acestia la randul lor le aduceau ei. Bunicul intreba oaspetii, si pe noi copiii mai ales, daca vrem sa bem vin. Stiam cu totii cui ii era sete. Nu aveam radio. Bunicul canta la vioara. Il ascultam cu totii in tacere. Ii placea viata si drumul. Ultima oara cand l-am vazut cantand era in iulie, de Sfantul Ilie la sfintirea fantanii. Ii tremurau mainile pe vioara, vocea ii tremura, si ochii ii erau tristi. Canta ceva despre viata, despre durata nepermis de scurta a verii. Aveau fantana in fata casei, in curte si pe noi, nepotii ne bucura ca nu mai mergem la izvor, cu ulcioare, cu bidoane... Mi-as fi dorit sa mai traiasca si sa apuc sa-l cinstesc. Sa fie alaturi de vara Adriana, Doina, Liliana, Dan, Didi si sa cantam cu totii vara, bucuria vietii ce trece din bunici incoace precum lumina din stea in stea peste prispa saracacioasa, pazita de cainele cuminte al casei asteptandu-ne la poarta.

No comments:

Poem de iunie. Colegilor mei lazaristi

Carte din America     De data aceasta cartea are cine-o face și cu durere vă anunț că nu pot ajunge în Dealul Ursulinelor de dinai...