Monday, January 4, 2010

Inainte de Boboteaza





Beteala si semetia sarbatorilor se apropie de final.
Iarna se intoarce la tristetea frigului, la strazile mohorate si coborate in intuneric.
Anul Nou intra in cetate – cavaler infasurat in mister si intrebari far’ de raspuns.
Mai staruim o zi doua in lumina crengilor bradului impodobit, ne inchipuim ca stralucirea dinauntrul spiritelor noastre se va prelungi dincolo de noapte, de strazile ingropate in nea.
Visul noptilor de iarna nu mai gaseste chenar nici in ecranul televizoarelor, nici in sloganuri, nici in scenariul de manea, niciunde.
Imi permit sa citez cateva randuri dintr-un articol scris de catre Andrea Ghita, colega de breasla, pe care cu indrazneala o numesc surioara. Bradul cu stralucirea lui ar trebui sa devina un simbol al fiintei umane mana in mana celebrand binele, pacea:

"Pomii de Crăciun din copilărie
Părinţii mei, evrei atei încrezători în steaua societăţii noi, nu ţineau nici sărbătorile iudaice, darmite Crăciunul. În schimb, îl ţineau bunicii mei adoptivi, Nándor şi Erzsi Friedmann (adoptarea a fost reciprocă; bunicii mei pieriseră la Auschwitz, la fel ca mezinul lor, Ferkó. Fiul cel mare al acestei familii mixte, emigrase în America de Sud în 1947) astfel încât în fiecare iarnă aşteptam cu înfrigurare momentele magice când Moşul aducea brăduţul împodobit şi darurile de sub el. Deşi vremurile erau destul de grele, iar pâinea, zahărul, făina şi uleiul se dădeau pe cartelă (roşie pentru activişti, cafenie pentru salariaţi şi de culoarea untului pentru pensionari - indicând cantităţi din ce în ce mai reduse) bunica făcea provizii din timp şi cocea delicioasele beigli cu mac şi cu nucă (mie îmi plăcea cel cu mac, bunicului cel cu nucă). Bradul era împodobit cu câteva globuri argintii (care scăpaseră nevătămate din război), cu ghirlande din paie şi flori de hârtie, nuci vopsite cu lunar, bomboane salon învelite în staniol argintiu şi colăcei de bezea (pe care abia aşteptam să-i ronţăi după ce desfăceam bradul). Nu era luminat cu beculeţe ci lumânărele aşezate în suporturi sub formă de floare şi trebuia să fim cu mare băgare de seamă să nu ia foc bradul, după ce le aprindeam. Niciodată nu l-am surprins pe Moş Crăciun, deşi m-am străduit din răsputeri. Ori tocmai eram la săniuş cu bunicul, ori îmi făceam somnul de după amiază (deşi îmi promisesem să nu adorm). Péter, nepoţelul vecinilor, mi-a dezvăluit în mare taină că Moş Crăciun nu există şi m-a îndemnat s-o spionez pe bunica ca să mă conving că ea împodobeşte bradul şi tot ea aşează darurile sub el. Dar s-a dovedit că era o minciună sfruntată…Mă deruta doar faptul că în unele case bradul se făcea de Crăciun, în altele de Anul Nou. La copiii maghiari venea Îngeraşul, la cei români Moş Crăciun, iar la serbarea de la Politehnică (unde lucrau părinţii mei) venea Moş Gerilă. Am avut onoarea să-l întâlnesc personal pe Moş Gerilă (pe unul din ei, că erau mai mulţi, în mantii strălucitoare de toate culorile) la Moscova, pe stadionul Lujniki în 1959, când am fost în vizită la tata, care-şi făcea doctoratul la Universitatea Tehnică Baumann. Pe stadionul luminat feeric erau mii de copii şi fiecare primea cadouri. Unul dintre moşii aceia înveşmântaţi în straie sclipitoare mi s-a adresat în ruseşte, ieu i-am spus o poezie ungureşte şi am primit un coşuleţ de portocale. Anii au trecut, eu am crescut, bunica s-a mutat la cele veşnice…Adolescenţa a dat năvală în viaţa mea, iar pomul de Crăciun, după cum se ştie, se împodobeşte mai ales pentru copii.
Şirul Pomilor de Crăciun
Bradul de Crăciun a reapărut în viaţa mea după logodnă. Brăduţul demontabil de material plastic, de vreo jumătate de metru înălţime, îl cumpărase Adi de la magazinul de jucării, unde-i plăcea să-şi petreacă timpul, să repare jucăriile stricate şi să le testeze pe cele sofisticate. Nu dorisem un brad artificial, însă n-am fost destul de agili să ne cumpărăm unul natural. Molizii pricăjiţi, puşi în vânzare în comerţul de stat, se epuizaseră repede şi nu ne ieşise în cale nici un moţ care vindea brazi „adevăraţi”, pe sub mână. Aşa că am împodobit brăduţul de jucărie cu panglici de hârtie colorată, globuri şi figurine mititele de sticlă şi o instalaţie electrică cu lumină intermitentă, meşterită de Adi. Brăduţul acela de plastic, din anul doi de studenţie, a fost primul dintr-un şir de pomi de Crăciun care au adăstat în căminul nostru, câte unul în fiecare an. Căutarea bradului nu era o întreprindere uşoară. După lăsarea întunericului ne plimbam pe străzile lăturalnice, unde se conturau umbrele muntenilor cu căciuli înalte, care te îmbiau să cumperi brazii pitiţi în spatele blocurilor sau pe lângă gardurile caselor. Nu prea ştiai ce cumperi şi nici nu aveai timp să te tocmeşti, totul mergea pe intuiţie. Parcă simţeam care era brăduţul nostru şi niciodată nu dădeam greş. Adi îl lega fedeleş şi-l duceam, tiptil, pe balcon, pentru ca fiul nostru, Vali, să nu-i dea de urmă. Nici achiziţionarea globurilor nu era un lucru simplu, însă graţie relaţiilor la magazinul de jucării, soţul meu reuşea să obţină cele mai nemaipomenite globuri „de export”. În seara de Crăciun scoteam copilul la plimbare sau mergeam la Opera Maghiară, unde întotdeauna se programa Spărgătorul de nuci. (Era unul dintre semnele discrete ale Crăciunului prohibit, alături de luminiţele scânteietoare ale brăduţilor care se ghiceau dincolo de ferestre. Dacă nu cădea într-o duminică, Crăciunul era o zi de lucru, marcată doar prin aroma cozonacilor puşi la pachet şi hainele "de duminică" purtate de oameni.) Pe când ne întorceam de la spectacol, bradul strălucea în mijlocul camerei şi Moş Crăciun îşi aşezase darurile sub el. Pe măsură ce treceau anii era tot mai dificil să găseşti brazi de Crăciun. Trebuia să te orientezi după zvonuri. Auzeam că ar fi fost văzuţi ţărani cu brazi într-un cartier mărginaş, dar pe când ajungeam acolo nici urmă de ei. Plecam seară de seară în alt cartier, pe străzi lăturalnice, prin ger sau nămeţi, până găseam (şi întotdeauna găseam) bradul dorit. Odată nici în seara de Ajun nu aveam pom, dar am întâlnit pe stradă un bărbat, coborât parcă din poveşti, purtând pe umeri un brad falnic. Părea să fi venit în întâmpinarea noastră. Altă dată în dimineaţa de Ajun ploua cu găleata şi Adi a ieşit pe balcon să aducă în casă bradul cumpărat din vreme…Când colo, ia-l de unde nu-i! Auzisem că bântuiau hoţii de brazi şi uite că ne călcaseră tocmai pe noi. M-am pornit disperată în oraş, în căutarea unui brad şi, în final, am găsit în piaţă un molid sfrijit cu câteva crengi pleoştite, pe care nu-l dorise nimeni…După ce l-am împodobit cu globurile, jucăriile, beteala şi instalaţia electrică, s-a transformat (ca un căluţ năzdrăvan, la care-i dai tăciuni) într-un pom de Crăciun de toată frumuseţea. În seara de 20 decembrie 1989, ploua mocăneşte, atmosfera sumbră se înstăpânise peste oraş. Auzisem de cele petrecute la Timişoara şi eram foarte îngrijoraţi. Pe străzile pustii patrulau miliţieni grupaţi câte doi... Ceva m-a mânat să pornesc în căutarea bradului de Crăciun. M-am afundat în noroaiele străzilor mărginaşe şi am umblat până am întâlnit un căruţaş care vindea brazi. Am ales unul muiat de ploaie, l-am legat cu sfoară şi l-am adus acasă. Aveam să-l împodobim în euforia primului Crăciun liber.
Pomul de Crăciun de anul acesta
Luni seara, când am sosit acasă după emisiune, am ieşit pe balcon să inspectez brăduţul cumpărat de Adi. Era mărunţel, dar proporţionat şi cu crengi bogate. În seara de Ajun s-a dovedit că avea cetina dublă de un verde strălucitor şi încăpea de minune pe scrinul pe care, cu câteva zile în urmă, aşezasem hanukia cu lumânărelele aprinse. Adi a scos din dulap cutiile de carton, vechi de decenii, în care păstrăm globurile cumpărate pe când Vali era de-o şchioapă, şi a început să împodobească brăduţul. Iar eu priveam fascinată cum anină pe crengi clopoţeii liliachii şi roz, hornarul şi cosmonautul, crăiasa zăpezii, ciupercile, moşi-crăciunii, oamenii de zăpadă, semaforul, locomotiva şi conul de brad auriu, globurile mari portocalii, verzi şi albastre decorate cu scene din poveşti. Din pântecele unei cutii de metal au apărut globurile şi jucăriile mărunte care împodobiseră primul nostru brad, din material plastic. Nu se decoloraseră deloc. Nici beteala nu-şi pierduse strălucirea. Parcă timpul nu trecuse peste ele. Şi asta mi-a întărit convingerea că momentele magice ale serilor de Ajun fac parte din prezentul continuu al copilăriei."

2 comments:

andrea said...

Multumesc, Florin,
Asta e soarta bradutilor, podoabelor si betelii, stralucesc putin si apoi se duc la culcare, pentru un an... DAR SUNT CONVINSA CA TU (fratiorul meu) traiesti in PREZENTUL CONTINUU AL COPILARIEI, infruntand zi de zi zgura vietii mature.

pheideas said...

Multumesc pentru urari ! La multi ani si tie, si Doamne'ajuta ! :)
Ma bucur cand dau peste cate un sibian.

Omul cu care stai la masa

Astazi Ioan Vecerdea s-a dus pe drumul fara intoarcere si din nefericre nu am avut cum sa-l insotesc. Va ramane mereu prezent intre noi,...