Se intrecea amiaza cu ultima
adiere dinspre salcii,
si timpul se poticnea la
picioarele ei,
pe atunci ca si acum
printesa inconjurata de florile campului nebun sa o intampine cu
covor si
lautari.
Coboara Dunarea din ceruri
tocmai la noi, lin si molcom sub ochii pestilor infometati de
albastru,
dragostea nu e decat o
definire si inchipuire, imi zicea bunicul
din timpul caderilor de
stele pe umeri.
Apa trece si pietrele raman,
tot copilul stie,
si mai staruim pe malul
fluviului,
ca solzii sa opreasca
curgerea in carapacea de aur
a primului dans,
si viorile ingenucheaza
timpul,
si loc fac
mirilor sub arcade.
Pe atunci lumea radea cu
tine cand radeai.
Ratacesti in plina amiaza si
luntrea atator treceri de la un mal la altul
se stinge in tacere.
Acum plangi,
si plangi singur.
Ajungem intotdeauna mult
prea tarziu in locul defrisat de ani,
de cantece,
de tinerete
si albastrul impietreste in
inaltul feciorilor purtand bradul
la nunta
inaintea alaiului
si in zornait de arginti
zvarliti in stanga si dreapta.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Poemul e scris intr-o bucurie a reintalnirii dupa decenii in lumea Americii de Nord.
Un poet si un pictor, concitadini si colegi de cenaclu.
Multumesc pentru tristetea metafizica a unui albastru mediteranean renascut in lunca Dunarii de catre maiastra indemnare semnata Ion Vincent Danu.
Multumesc pentru bucuria unui sincretism de ocazie, de mare prietenie-tentativa de a invinge timpul si relele scapate din Cutia Pandorei.
Multumesc Danu !
No comments:
Post a Comment