Amintirea carnavalului

Germania era altfel in vremea pe cand traiam acolo. oamenii zambeau mai mult. Abia asteptau zilele Carnavalului cu muzica, parada din Koln si din alte orase. Am simtit si dezamagirea unei natiuni intregi la anularea sarbatoririi carnavalesti din cauza razboiului din Golf (Irak) din cauza unor posibile atacuri teroriste.
Ultima noapte in Germania am benchetuit intr-un birt in Padurea Neagra. Era Fastnacht.
Nu m-a preocupat niciodata originea carnavalului, insa inclin sa cred ca in fiecare dintre noi salasuieste dorinta de a deveni macar pentru putin timp, o singura noapte, ceea ce am vrea sa fim, ceea ce am vrea ca oamenii sa creada despe noi.
Povata lui Schopenhauer.
Ieri mi s-a intamplat sa reascult Carnaval la Venetia in interpretarea trompetistului de exceptie, Maurice Andre. Eram in masina si tocmai intrasem intr-o parcare, muzica era transmisa la radio.
Am mai ramas in automobil prins de songul trompetei, al carnavalului european, diferit de Halloween si nici nu se poate altfel sa nu te intristezi la pierderea tineretii, a primelor dansuri in dragoste si in nebunia mastilor, mai ales a Venetiei ca simbol al sticlei de Murano, al altui carnaval.
Imbatranim si vrem sa fim mai tineri. Va trebui sa ne obsinuim a ne purta masca proprie a timpului ireversibil.
Va reproduc un poem ingropat undeva in lecturile din liceu:

Lucian Blaga Daţi-mi un trup, voi munţilor
de Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.