Încerc să refac
momentele din viață când nu exista selfie și nici facilitatea de a importaliza
trecerile mele prin lume.
După mai bine de trei
decenii am reîntâlnit o iubire-pasiune iscată într-o sală de cursuri la
Freiburg.
Eram studenți la
germană. Ea elvetianca, eu român din Sibiu.
S-a întâmplat să fim
vecini de bancă. O priveam îndelung și pe vremea aceea mă uitam de sus în jos
și de jos în sus. Era îmbrăcată într-o fustă cu pliuri în ape colorate și un
galben țipător. Bluza strâmtă subțire, un alb imaculat îmi iscau senzația unei
pierderi de șine pe malul râului, în crânguri de arini.
Sărmanul profesor
Ioachim Thurow se străduia să ne vorbească despre nu mai știu ce valori
gramaticale. I-am scris un bilet oarecum dulce
(“billet doux” o reminiscență din lecturile francize, poate Moliere). Mi -a răspuns:
- Eu sunt
Madeleine, din Lausanne.
Am continuat să ne
scriem. Un schimb de bilețele, un chat într-o formă incpienta.
În decurs de o oră ne
știam parcă de când lumea. Uitasem amândoi de orele de germană….
Urma să mai mergem la
un curs despre Thomas Mann. Teii din Freiburg, râurile miniaturiale, briza
verii împânzeau orașul și ne trezeau noi imbolduri.
Când s- a ridicat,
și-a strâns caietele și creioanele în grabă.
- Ei,
unde te grăbești ? O, Doamne ești atât de înaltă și suplă….Am greșit măsura !
Am replicat eu.
A pufnit în râs. Era
înaltă, vorba aia, ar fi spart semințe pe capul meu,
- Hai la
o bere, Mergem mâine la Thomas Mann.
Nu a zis nimic. Aveam
îndeajuns să o cinstesc cu o bere, două. Am luat-o înainte glonț spre berăria
din spatele universității. Am găsit o masă într-un colț cu vedere la stradă
pietruita cu zeci de studenți și biciclete multicolorate. Avea părul blond- arămiu, înspre roșcat și
pistruiata. Mă privea , nu zicea nimic. Și-a aprins o țigară.
Tăcerea ei m-a redus
și mai mult la inferioritatea mea de om cu apucături balcanice. Vorbeam tare,
cu gesturi largi, intram în vorbă cu alte mese, cu ospătărița. Cui i-ar fi
păsat de un român în acea după amiază de vară ?! O altă față de la o masă
vecină m-a întrebat:
- Kommst
Du aus Rumaenien ?
Am început să vorbesc
cu intrusa lipită de masă noastră cu
tupeu despre sași. Ea lucra la un studiu de istorie a limbii germane. I-am
înșirat ceva fraze în săsește, îi relatam momentele mele din copilărie.
Madeleine o privea
pieziș. Și-a aprins o altă țigară. La un moment era aproape să plece. I-am spus
celeilalte în limba română, că ar fi bine să vorbim altădată despre sași și
despre văile din jurul Sibiului. A plecat la fel de repede cum și venise.
I-am atins mâna
colegei mele de bancă și i-am spus că e minunată. Am mai comandat bere. Seara
s-a strecurat pe nesimțite, ne întorceam pe stradelele întortochiate, am fi
vrut ca noaptea să nu se termine.
Devenisem
nedespărțiți. Ne făceam temele împreună, rupeam șandvișurile în două, mușcam
din același măr pe rând, alteori chiar degustam înghețatele multicolore dispuse
în conurile crocante. Îi spuneam mereu că se îmbrăca mereu cu culorile
înghețatei : zmeură, afine, fistic și vanilie, că vreau să o mănânc încet să nu
se termine niciodată.
Eram prezenți la
toate activitățile studențești: petreceri, cenacluri, filme, excursii.
Într-o duminică am
vizitat lacul Mummelsee din munții Pădurea Neagră. Deși era vară la cota de
peste 1100 metri era destul de frig. Profesorul de germană ne-a vorbit despre
legenda lacului împresurat de nuferi sălbatici și de sirene seducătoare. Poetul
german Moerike scrisese un poem celebru despre acest lac, Die Geister am Mummelsee(Fantomele de la Mommelsee). Totul se
întâmplă în poezie și romantism. Se spune că lacul e bântuit de fantome,
spirite rele și nimeni nu îndrăznește să se scalde … Le-am vorbit colegilor de
excursie că și în România există legende și poeme despre strigoi. Nici una,
nici două m-am dezbrcat și am plonjat în apa rece ca gheața. Am înotat, am
chiuit, am ieșit pe urmă spunând că niciun șarpe ori fantomă nu mă atinge.
Înainte de a intra în lac
Devenisem eroul local
de câteva minute, unii m-au fotografiat, alții m-au aplaudat, Madeleine m-a
strâns în brațe întrebându-mă dacă nu îmi era frig. Lumea mă recunoscuse și pe
terasa unei cabane, unde am primit câteva Obstle
pe gratis din partea casei (în germana locală Obstle fiind rachiu natural din fructe)
Au trecut câteva
săptămâni și a venit timpul sfârșitului de curs…Ea trebuia să plece înapoi în
Elveția.
Am avut petrecerea de
adio la Institutul Germano-Japonez. Am dansat, pălăvrăgit până în zori.
La petrecerea de adio
Madeleine avea o
mașină roșie japoneză, sport. Ne-am îndreptat înspre locuința mea parcurgând un
drum printer lânuri de grâu târziu, o prelungire parcă a părului ei, devenise
crăiasa verii, a vieții mele.
Ea a plecat. Ne-am
revăzut de câteva ori la Muenchen, din nou la Freiburg, ca pe urmă să nu mai
știm unul de altul până de curând când ne-am reîntâlnit pe Facebook, după 30 de
ani,
A rămas poemul de
atunci:
Grâu Nordic
Trezindu-te-ntr-un
vis mai vechi
și spre toamnă
dealurile sau munții
că-ntr-o-mpreunare
fericită a versului clasic
cu obrăznicia
lăbărțată a noului poem,
deschizi ochii.
moleșeală trecută a
aurului vechi
împresurându-te,
încerci să alungi
lumina. Femeia înaltă conducând automobilul
-tu o privești, doar atît cât să nu fii observat,
și cât de repede
uzată imagine a părului ei blond
cu lanurile îți
vine-n memorie,
ai vrea să-ncerci
altceva, grâul acela din august și un cireș
necules
aprins și totuși rece
râd aidoma unui copil bătrân.
Femeia își aprinde
țigara
preocupată de drumul
dintre lânuri,
îi ating genunchiul –
povestești cum în adolescentă o tânără
căreia-i dedicasesi
primele versuri s-a măritat de timpuriu
și tu sufereai, ea
plecase într-un oraș mai mare, te-ai dus
în seară nunții,
mințind că te aflai întâmplător
în preajma
restaurantului
și i-ai sărutat mînă
dorindu-i fericire.
Rătăcești o vreme
căutînd cuvîntul “afine” în germană
-vrei să –i spui cum miresei din primele poeme
i-ai dăruit afine
crezând că asta te face mai original- pvestirea rămâne neterminata.
îi spui că asemuiesti
cu cea din adolescență,
îi săruți mână în
grabă –
ea râde, deși cu
ochii umezi îi place jocul acela târziu
de-a frumoasă din
pădurea adormită.
Lanurile de grâu se
pierd în urmă,
parcele de
beletristică siropoasa
de care mulți fugim,
dar ce e nou în fuga
de rostirile directe ,
ea întorcăndu-și
privirea spre ține.
Tu încetezi a mai
crede în granița dintre real și literatură
parându-ți ireal acel
grâu din august
în timp ce ea se
întinde în iarbă
și-ți
vorbește despre lipsa simțului ridicolului
la poeți ți la copii...
No comments:
Post a Comment