Liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, supranumit Bastilia, ne inchidea cu severitate orice intentie rebela croindu-ne in cohorte de elevi model si modelati dupa gustul si asemanarea unor asa zisi sfinti impusi de culoarea rosie a vremii in spirit revolutionar.
Nu am inteles niciodata acel cuvant revolutionar si imi provoca greata, nu era decat o utopie asa cum doar in tarile de tip „banana republic” spre exemplu Republica Jamarihiana Libiana ori Republica Populara Coreea desemnau exact pe dos sensul cuvintelor pompuoase.
Nu uit diminetile de dinaintea inceperii orelor de predare cand directorul omnipotent si autoritar poreclit Flax verifica daca aveam pe maneca uniformei ecusonul cu numele liceului si un numar. Fiecaruia elev ii revenea un numar precum detinutilor.
Oare de ce in plina adolescenta aveam nevoie de acele numere ?
Uram uniformizarea aceea. Flax intra in timpul orelor de curs si daca vreunul dintre noi avea parul mai lung era trimis catre frizeria din Piata Mare (langa fosta pensiune Dunarea) unde frizerii erau complicii directorului si stiau cum sa ne cioparteasca.
Alteori directorul ne insotea la frizerie si ne platea tunsul, din banii-i proprii.
Liceencele nu scapau nici ele de teroarea inspectiilor de front. Li se cerea sa poarte cordeluta, sa nu cumva sa aiba fusta mai sus de genunchi sa.
Conservativii si nostalgicii ar spune: „Da, asa trebuia sa fie, caci educatia rigida a scos oameni din noi. Se facea carte pe atunci...”
Azi in Romania e ca la nimeni in privinta luarii razna a tineretului, dar asta e o alta poveste copertata pe plan international, cu noile preocupari digitale , ale unui mileniu unde creierul este extirpat de catre fuga de raspundere intelectuala, de orice efort de studiu. Nu toti elevii sunt asa si sunt convins ca multi reusesc sa penetreze libertatea prost inteleasa unde adolescenta si teribilismul isi dau mana.
Pana la urma fiecare trebuie sa fie constient de alegerea drumului sau in viata.
Am revenit in tara dupa ani. Am fost invitat de catre conducerea noua a Liceului Gheorhe Lazar la o intalnire cu elevii si la un dialog deschis cu acestia.
M-am bucurat enorm sa vad elevii mai putin timorati, mai putin prigoniti decat eram noi si mai ales sa-i vad imbracati dupa gustul si preferintele fiecaruia in parte. Obraznicia, formularile directe, miscarea miriapodiana a varstei lor m-au incantat.
In fond nu mai sunt detinuti in formare a unui lagar dictatorial.
Am vorbit despre poezie si Sibiu, despre America si aproape despre orice.
Revin la micimea, starea abjecta de elev-purtator al unui numar pe ecusonul LGL (noi il mai numeam intre noi Liceul Gastelor Lesinate) pe cand eram trasi de haina si de guler ca niste caini de pripas.
Nu cred ca as mai vrea sa fiu elev in acei ani de cazarma orweliana. Ma bucur ca fiul meu
traieste libertatea de a se plimba nestingherit de mana cu iubita, neadmonestat de catre conducerea UTC-ului ori a zbirilor scolii. Ni se interzicea sa facem ceaiuri(noi le ziceam chefuri) acasa, sa nu cumva sa ascultam alte muzici decat cele permise, ni se sugera sa organizam acele intalniri tovarasesti la scoala si sa ne sarbatorim ziua de nastere in cadru organizat.
In ciuda indicatiilor pretioase ne bucuram de sarbatoririle de acasa, in camerele de bloc ori in bucatarii incomode. Nu uit ochii plini de intelegere ai tatalui meu scotand vinul cel bun si fiind alaturi de noi, nefiind niciodata complicele profesorilor angajati in formarea noastra in spiritul celor doua ore de televiziune, in a merge la munci patriotice (cules mere, scos cartofi sa).
Nici spatiul stramt, nici delatiunile unor colegi nu ne impiedicau sa ascultam muzica dorita .
Ne imbratisam iubita, dansul se prelungea pana in zori cu piese muzicale ale caror durata era un timp castigat (Child in Time , de Deep Purple; Hotel California, de Eagles; Papa Was a Rolling Stone, de Temptations etc).
Trec anii, nu si cicatricile. Corina Balta s-a sinucis din cauza unei corigente, din cauza unei profesoare de tip kafkian. Ar mai fi si alte nuclee narative de tristete, de aripi frante.
Sfarsesc cu cateva versuri proprii, inspirate de acei ani:
Ai fi invitat-o la o plimbare pe dig,naratiunea oricaror scrieri de inceputii
Nu am inteles niciodata acel cuvant revolutionar si imi provoca greata, nu era decat o utopie asa cum doar in tarile de tip „banana republic” spre exemplu Republica Jamarihiana Libiana ori Republica Populara Coreea desemnau exact pe dos sensul cuvintelor pompuoase.
Nu uit diminetile de dinaintea inceperii orelor de predare cand directorul omnipotent si autoritar poreclit Flax verifica daca aveam pe maneca uniformei ecusonul cu numele liceului si un numar. Fiecaruia elev ii revenea un numar precum detinutilor.
Oare de ce in plina adolescenta aveam nevoie de acele numere ?
Uram uniformizarea aceea. Flax intra in timpul orelor de curs si daca vreunul dintre noi avea parul mai lung era trimis catre frizeria din Piata Mare (langa fosta pensiune Dunarea) unde frizerii erau complicii directorului si stiau cum sa ne cioparteasca.
Alteori directorul ne insotea la frizerie si ne platea tunsul, din banii-i proprii.
Liceencele nu scapau nici ele de teroarea inspectiilor de front. Li se cerea sa poarte cordeluta, sa nu cumva sa aiba fusta mai sus de genunchi sa.
Conservativii si nostalgicii ar spune: „Da, asa trebuia sa fie, caci educatia rigida a scos oameni din noi. Se facea carte pe atunci...”
Azi in Romania e ca la nimeni in privinta luarii razna a tineretului, dar asta e o alta poveste copertata pe plan international, cu noile preocupari digitale , ale unui mileniu unde creierul este extirpat de catre fuga de raspundere intelectuala, de orice efort de studiu. Nu toti elevii sunt asa si sunt convins ca multi reusesc sa penetreze libertatea prost inteleasa unde adolescenta si teribilismul isi dau mana.
Pana la urma fiecare trebuie sa fie constient de alegerea drumului sau in viata.
Am revenit in tara dupa ani. Am fost invitat de catre conducerea noua a Liceului Gheorhe Lazar la o intalnire cu elevii si la un dialog deschis cu acestia.
M-am bucurat enorm sa vad elevii mai putin timorati, mai putin prigoniti decat eram noi si mai ales sa-i vad imbracati dupa gustul si preferintele fiecaruia in parte. Obraznicia, formularile directe, miscarea miriapodiana a varstei lor m-au incantat.
In fond nu mai sunt detinuti in formare a unui lagar dictatorial.
Am vorbit despre poezie si Sibiu, despre America si aproape despre orice.
Revin la micimea, starea abjecta de elev-purtator al unui numar pe ecusonul LGL (noi il mai numeam intre noi Liceul Gastelor Lesinate) pe cand eram trasi de haina si de guler ca niste caini de pripas.
Nu cred ca as mai vrea sa fiu elev in acei ani de cazarma orweliana. Ma bucur ca fiul meu
traieste libertatea de a se plimba nestingherit de mana cu iubita, neadmonestat de catre conducerea UTC-ului ori a zbirilor scolii. Ni se interzicea sa facem ceaiuri(noi le ziceam chefuri) acasa, sa nu cumva sa ascultam alte muzici decat cele permise, ni se sugera sa organizam acele intalniri tovarasesti la scoala si sa ne sarbatorim ziua de nastere in cadru organizat.
In ciuda indicatiilor pretioase ne bucuram de sarbatoririle de acasa, in camerele de bloc ori in bucatarii incomode. Nu uit ochii plini de intelegere ai tatalui meu scotand vinul cel bun si fiind alaturi de noi, nefiind niciodata complicele profesorilor angajati in formarea noastra in spiritul celor doua ore de televiziune, in a merge la munci patriotice (cules mere, scos cartofi sa).
Nici spatiul stramt, nici delatiunile unor colegi nu ne impiedicau sa ascultam muzica dorita .
Ne imbratisam iubita, dansul se prelungea pana in zori cu piese muzicale ale caror durata era un timp castigat (Child in Time , de Deep Purple; Hotel California, de Eagles; Papa Was a Rolling Stone, de Temptations etc).
Trec anii, nu si cicatricile. Corina Balta s-a sinucis din cauza unei corigente, din cauza unei profesoare de tip kafkian. Ar mai fi si alte nuclee narative de tristete, de aripi frante.
Sfarsesc cu cateva versuri proprii, inspirate de acei ani:
Ai fi invitat-o la o plimbare pe dig,naratiunea oricaror scrieri de inceputii
este adevarata priveliste – nu intelegide ce e mai simplu
sa o minti asemuind-o cu aleasa primelor seri,ea coborind treptele de marmora
si urma din nisip din care te-ai multumi sa bei zilnic apa fara sa te mai saturi,
atitea si atitea...
Acestea se intimpla in literatura,
de cele mai multe ori la perfectul compus, si uneori la imperfect.
Ce altceva e timpul? Intr-un compartiment adincita in aduceri-aminte se preface ca citeste.
Coboara din tren, ea ar fi vrut sa-i povestesti
chiar despre aversele presupuse din ziare, orice, si ati fi coborit impreuna.
O clipa-i mai zaresti silueta strecurindu-seprintre calatorii molateci.
Ea insasi e timpul,singurul personaj ce intoarce spatele autorului.
Te privesti intr-o fotografie si-ti mingii fata – alaturi adolescentaca-ntr-o oglinda de ape – in urmao cladire cu geamuri strajuindplopii inalti – dincolo de ele cu fatasprijinita-n palmeo femeie intrezarindu-se prin sclipirile soareluisuridea ingaduitor.
Pe malul marii rugasem una dintre cele doua tineresa ne fotografieze,
tirziu o regasisem pe cealalta
in urma noastra.
Ce altceva e timpul decit fotografiile aruncate pe masa- aceasta e ingaduinta de-a opri din cind in cind arderea.
Ai fi putut stavili cite ceva din nerabdarea anilor,si-ti pare rau –de fapt,
ai fi invitat una din tinerele acelea.....trenul aluneca departe si cine stie –ar putea si ea sa se intoarca spre serpuirea vagoanelor,
“timpul nici nu se opreste – ci se rastoarna,incit te cuprinde ameteala si spaima cind iti dai capul pe spate sa-l privesti, ceea ce e atunci –e vreme inalta”,
ii va fi citind versurile din intimplaresi recunoaste compartimentul acela,s
e-ntreaba cum de poetul reusise sa recompuna gest cu gest, seara ingusta si molesitoare de primavara tirzie, si dintr-odata decide sa-i scrie poetului.
Astfel incepe amintirea.
Intrarea in cliseu,
(din volumul de versuri Podul Minciunilor dau despre felul cum ai privi un film Ed Tribuna,2005)
Intrarea in cliseu,
(din volumul de versuri Podul Minciunilor dau despre felul cum ai privi un film Ed Tribuna,2005)
PS Imi permit sa folosesc cuvintele unui camarad sibian si prieten, Corneliu Mihail urandu-va un gand bun si voie buna !
In acelasi timp adresez felicitari Domnului Gabriel Negrea pentru admirabila munca de adevarat
director al institutiei de invatamant Gheorghe Lazar.
No comments:
Post a Comment