Focurile de artificii, vestitele Pinata, dansurile interminabile cuceresc de la an la an tot mai multi americani. In preajma zilei de Cinci Mai (Cinco de Mayo), sarbatoarea nationala a Mexicului, numerosi sunt cei ce se intreaba: - Ce facem de Cinco de Mayo ? Te lasi furat de voia buna a celebrarii mexicane- o victorie a celor reveniti acasa, pe teritoriul anexat confederatiei americane ce nu prin revolutii sangeroase, nu prin acte teroriste reusesc sa ne cucereasca in prezent Nimic mai simplu si firesc sa te lasi ademenit de feeria primavarateca, prins intr-un joc al carui ritm nu-l stii, nu l-ai visat, dar te domina cu bucuria convietuirii in buna vecinatate indiferent de originea semenilor nostri.
Am gasit un display minunat cu imagini ale Sibiului de altadata. Cred ca postarea va suplini putin o reintoarcere in orasul copilariei fiecaruia dintre noi.
Ca in elegia lui Rilke toti suntem sortiti unui lamento continuu si nimeni nu ne aude daca ne plangem. Viena ar fi orasul de rascruce unde Germania se pierde in ritmul pustei ungare, in drumurile vechiului imperiu si tot calatorul se simte acasa, macar pentru o seara. Trece prea repede primavara si de aceea a a fost nevoie de tergiversarea unui dans lent ca waltz-ul sau laendler-ul, in a reconstitui langoarea unei dupa amieze in Prater, unde Dunarea prinde suflul de mare fluviu catre lume. Sunt ani si poate ecouri staruind in amintiri asemenea vuietului marii in scoici. E ziua mamei si ce poate descrie un fiu instrainat si ratacitor in gandurile nedeslusite deasupra infloririi ? Mama imi spunea deseori ca Sibiul e o mica Viena. I se umezeau ochii de fiecare data la auzul valsurilor vieneze si mai ales cand acestea rasunau din plin in localurile sibiene de altadata. Mana mamei ce framanta aluatul sarbatorii de primavara, ca pe un vis irepetabil te indreapta catre burgul neincapator atator lacrimi si diamante siroind printre pietre de bazalt. Nimic mai sfasietoare ca ziua fara dimineata, ca floarea fara albina e singuratatea mamei cand copiii sunt dusi de acasa. La Multi Ani si Sarut Mana, Mama ! Si stiu ca in vremurile de altadata in camera mica de la subsol, trecutul nu poate fi ingropat. Nu e alta catedrala poleita in aur sa reverbereze cantecele noastre din periferia joasa mirosind a iasomie in floare.
A fost un trubadur al vremurilor bune romanesti si al visului bucurestean ca prelungire a Parisului. Poate terasele si interpretii de astazi ar invata din farmecul si romantismul muzicii de ascultat la un pahar. Cine va sprijini o renastere reala a unui spirit specific Romaniei ?
Nu e cazul sa confundam sarbatoarea muncitorilor cu un miting de parada stalinisto-tovaraseasca. Bucuria iesirii la o bere in aer liber se regaseste in Germania, SUA, Canada si alte tari din intreaga lume. Doar traversand o metropola americana realizezi eforturile, sacrificiile atator muncitori sositi in cautarea libertatii, dar si in construirea unei lumi noi, in scurt timp de la zero. Mii de americani poarta numele de familie Workman. In urma cu peste un secol agentul de la oficiul de primire pentru a nu se mai obosi cu silabisirea numelor straine a rebotezat sirul imigrantilor nou sositi la poarta de intrare din New York cu noul nume " omul ce munceste"(workman). Fara acesti muncitori America nu s-ar fi ridicat niciodata. In simplitatea lor acesti anonimi, disparuti in rutina muncii extenuante au dreptul la sarbatoarea lor departe de orice demagogie.
Reconstituirea genocidului din 1940, intr-o epopee cinematografica(Katyn, 2007) de catre regizorul polonez Andrzej Wajda surprinde prin caracterul brutal, criminal al doua lumi in confluenta celor doua puteri totalitare : cea nazista si cea stalinista. Inceputul filmului, un pod pe care se intalnesc grupuri de polonezi fugari, inspaimantati nemaivand incotro sa o apuce simbolizeaza in esenta tragedia anilor 1939-1940 de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Este perioada in care nazistii si sovieticii isi impart arealul ca niste animale de prada. Polonia ar fi un pod cuprins de o parte si de alta de cele doua forte expansioniste. Iscusinta cineastului reconstruieste un bildungs roman in care secventele paralele nu sunt decat tabloide ale deznadejdii, ale neputintei in fata asasinului : secventele uciderii ca intr-un abator a ofiterilor polonezi ; mame, sotii si fiice traiesc ruperea de cei dragi si umilinta celor fara aparare in fata dictaturii . In acea epoca zambetul a disparut, desi in situatiile extreme, chiar si in cele de dinaintea mortii speranta intr-o lume mai buna si mai ales rugaciunea recitata fragmentar de catre cei executati barbar de catre fortele NKDV-ului stalinist la coborarea dintr-un camion se intrevede lumina unui viitor abolit de totalitarism.