Despre ura si rasism

Traind de mai bine de doua decenii in Canada si in SUA am incercat sa adopt intelegerea, spiritul de convietuire cu alte grupuri etnice, port in mine educatia parintilor mei si amintirile copilariei dintr-un Sibiu conglomerat al sasilor, al maghiarilor, al evreilor si al romilor.

Incerc si astazi sa nu cred in ura maghiarilor vis a vis de romani.

Manifestarile dusmanoase, violente la adresa unei echipe sportive si la adresa suporterilor sositi din Romania intrec de data aceasta orice limita.

In tentativele mele de a pleda pentru impacare, pentru solutii fericite am fost apostrofat de romani transilvani din Maramures, din Tara Motilor ca fiind un fel de popa idealist, demodat.

Scenele din jurul hotelului in care Nationala Romaniei e cazata imi aduce aminte de Moisei. Sa nu uitam recentul incident cu simularea unei spanzuratori a lui Avram Iancu.

Nu ma revolta salbaticia unor huligani, ci ma revolta lipsa de impartialitate pe plan european din partea mass-mediei si a sloganului deja instituit ca numai romanii comit crime, infractiuni si ca sunt diabolici.

Ce s-ar fi intamplat daca romanii la Bucuresti ar fi atacat Nationala Ungariei ?

In intampinarea romanilor. Ora de dirigentie

In urma cu ani la o scoala generala de cartier l-am avut ca dascal de muzica pe Nicolae Suciu. Dupa cativa ani l-am avut ca diriginte in liceu.

Dupa terminarea facultatii aveam sa ne revedem in lumea culturala a Sibiului, Domnia Sa fiind un maestru director si lider in arta corala. A reusit sa conduca si sa poarte departe de satele din Marginimea

Sibiului gloria muzicii autentice, si mai ales a creatiilor locale.

Portretul si personalitatea profesorului Nicolae Suciu se disting prin munca de o viata in slujba filonului folcloric si in conservarea acestuia.

Face parte din generatia tatalui meu – o lume sacrificata de trei epoci. Au plecat de la tara la varsta adolesecentei si si-au construit viata intr-un camin neaerisit cu o cana de ceai, paine neagra si marmelada.

Ca profesor si diriginte mi-l amintesc mereu ca o persoana apropiata, cu accentul ardeleanului din Marginime pe care nu incerca sa-l ascunda, dimpotriva se arata mai degraba un camarad de voie buna, de viata.

Orele sale de dirigentie erau un dialog deschis despre problemele adolescentei noastre, ne bucuram de vizitele multora dintre personalitatile sibiene din acea vreme: Paul Constant, Costel Radulescu, Nae Ionescu sa.

Facea parte din elita profesorilor ce nu hartuia elevii. Nu-l interesa daca veneam la scoala fara numarul matricol pe umarul uniformelor liceale, daca fetele nu aveau cordeluta sa

Dupa ore obisnuiam sa mai iesim la barul Union din Piata Mica. Fumatul si consumul unei beri ni se pareau fronda, poate un act de barbatie pentru niste adolescenti de 17-18 ani. In timp ce noi, cativa elevi prinsi in discutii aprinse in barul cetos degustam berea, l-am zarit la o masa vecina pe dirigul nostru Suciu cu un alt profesor de istorie, Nicolae Branga, prinsi si ei in discutiile lor...

Nu stiu cat de normala ori anormala ar parea scena, insa de cand lumea tinerii apartin noncormismului, spiritului de aventura, de protest chiar. Nu stiam cum sa reactionam, ce sa zicem in acele momente. Ne si vedeam exmatriculati din liceu, ori expusi unor sedinte UTC in care am fi putut fi criticati in fata colegilor ca niste exemple nocive, reactionari.

Eram gata sa o tulim din bar, insa un ospatar ne-a adus cateva beri. Am ramas consternati, nu comandasem alte beri, nici nu mai aveam alti bani sa le platim. Ospatarul ne-a facut cu ochiul strengareste si ne- a zis ca altcineva le-a platit, si sa ne fie de bine !

De la masa vecina profesorul Nicolae Suciu ne- a facut un semn discret si ne-a zambit ingaduitor.

S-a nascut pe 15 august. De ziua Sfanta a Mariei, de acolo din lumea celor trecuti in nefiinta, sunt convins ca ne zambeste la fel de ingaduitor si se bucura la auzul muzicii pentru care si in care si-a cladit existenta.

Nicicand nu te vom uita !

Romania, tara scriitorilor

Recent politicienii romani devin scriitori iscusiti in arta prezentarii vietii lor si mai putin a realizarilor lor.
Ce sa invatam din cartile lor - oare scrise de ei insisi ?
Cui foloseste scrisul lor ?
Probabil ca se gandesc sa mai alse cateceva in urma pe langa jafurile, distrugerile si  degringolada din ultimul sfert de secol.
Exodul tinerilor, lipsa de speranta a celor ce raman nu pare sa fie tema vreunei carti.
Ori cum sa construiesti o autostrada ?

 

Mein Vater war ein Wandersmann

Incet, incet campul se rareste spre sfarsitul verii, florile palesc, pasarile calatoare se retrag, la fel si anii nostri rapind pe cate unul dintre noi cu arcanul mortii.
Cu fiecare prieten disparut imi fac un bilant inapoia umerilor neobositi de drum, de ratacire.
Sunt un umil cetatean, umilit alteori, injurat, barfit pentru nu a fi fost la casa mea, de a nu fi respectat regula atator simple cumintenii conformiste.
As enumera insa multe bucurii produse multora dintre prietenii mei, buzunarele mele mereu goale si berile platite altora. Nu regret si daca maine incep viata, as fi la fel.
In urma cu ceva timp am fost alaturi de cativa prieteni in a-l sprijini pe regretatul pictor sibian Ion Vincent Danu.
Datorita catorva contacte de ale mele tablouri din creatia sa au fost vandute. De doua ori am trecut granita Canadei inspre SUA cu tablouri nu de marimea unei carti postale. Nedeclararea operelor de arta aduce amenzi, si chiar confiscarea bunurilor.
Nu sunt bogat, am ramas poet, nomad, si boem.
Nu cunosc ipocrizia pomanagiilor adunati la sicriul celui plecat dintre noi si risipind o lacrima.
Am risipit timp, am cinstit pahare, am avut mereu larg deschisa usa oaspetilor. Au fost apeluri pe FB ori prin alte site-uri initiate de catre Adrian Grauenfels. As numi cateva persoane din diferite tari ce prin generozitatea lor l-au ajutat financiar pe Danu si iata ca se dovedeste -cinstirea cuiva o faci atunci cand persoana e in viata.
Florile, oratiile funebre sunt de prisos si dureaza o o ora dupa care fiecare se intoarce la casele lor.
Mi-a placut mereu ideea muntilor ce se intalnesc si a oamenilor. Parintii mei au locuit la doi pasi de gara si si-au impartit paine cu zeci de oaspeti. De copil i-am intrebat consternat:
- De ce vine atata lume la noi in casa ? Suntem hotel ?
- Lasa-i sa vina. Sunt calatori ! Intr-o zi vei vedea si tu cum e sa fii printre straini !
Sunt ani si cuvintele tatalui meu isi gasesc ecoul. In ciuda imaginii mele de boem, de vagabond iresponsabil am intalnit oameni, prieteni ce ma accepta asa cum sunt, asa cum accept oamenii fara a incerca sa-i schimb ori sa-i critic. Am inteles ca in lume am gasit rasplata a ceea ce am intreprins eu  pentru altii, si pe aceasta cale ma simt implinit sufleteste.
Sunt sarac, dar sunt bogat prin prietenii mei, si asta e deajuns.
M-a intristat mereu acel "zbor in noapte" al lui Saint Exupery din care nu s-a mai intors. Au ramas paginile sale, cultul sau pentru prietenie mai ales si ideea ca fiecare dintre noi poate fi un "mic print".
Recunosc ca nu sunt perfect si nu-mi iert adesea propriile-mi greseli.  Doua enunturi din A. Saint Exupery m-au convins sa cred ca" prietenii sunt aceia ce nu incearca sa te schimbe, judece si te accepta" si mai ales  ca"placerea adevarata este de a sta cu cineva la masa".
Ion Vincent Danu face parte dintr-o galerie de prieteni sibieni disparuti al caror suflet e mereu deschis,
generos si pur.
Anul trecut fiul meu Sebastian, l-a vizitat in Sherbrooke, pe timp de iarna. Au baut o cafea impreuna.
- Tata, Danu este un om atat de bun si nu stia ce sa-mi mai dea. Acestea au fost cuvintele unui fiu crescut de la 6 ani in Canada. Romania pentru el se construieste prin comportamentul nostru al celor din afara.
Invat  de fiecare data ca pretuirea aproapelui e aprinderea focului cand ne e frig.
La Sibiu masa din lemn de la Butoiul de Aur ori de la Bufnita scaunele libere cinstesc memoria artistilor  plecati in "zbor de noapte".
Dormi in pace, Danu !

Selfie cu moartea

Ion Vincent Danu, pictor si om de cultura sibian se numara printre prietenii si colegii de cenaclu, din perioada liceala. In acea vreme visam ca arta e un refugiu si nu numai atat, aer fara de care nu putem trai.

Multi dintre noi- prieteni si colegi de breasla, fideli crezului artistic nu ne-am imbogatit.

In ultimul an, Danu a luptat cu moartea precum cavalerul din Durer. Nu s-a plans niciodata si nu l-am surprins plangandu-se de cancerul necrutator.

Nu in resemnare, nu in panica, ci in deplina forta creatoare, asemenea unui scolar silitor si-a facut temele una cate una.

Nu vreau sa accentuez asupra evenimentelor tragice familiale prin care altii in deplina sanatate nu ar fi reusit sa le treaca.

Fiecare zi recastigata din pariul cu moartea l-a facut sa se bucure, sa se trezeasca dimineata cu grijile vietii cotidiene: plata ratelor masinii, asigurarea unei zile mai bune nepotilor.

Cu ceva timp in urma mi-a marturisit ca se simte impacat, ca ar mai fi fost multe vise de inramat. Am recitit un pasaj autobiografic dedicat bunicului sau, Moshu. Inainte de moarte isi face un bilant cu cei dragi, ne deruleaza amintiri din liceu, si tot mai mult Sibiul ii apare ca o durere si mai adanca. Burgul de pe Cibin ni se infatiseaza intr-o cromatica onirica, in exclamatii coloristice apropiate tehnicii expresioniste. Orasul natal se repeta intr-un serial de cautari metafizice, tentative de intoarcere acasa.

 

Imi confia ca departarea de casa si micul oras Sherbrooke, din provinica Quebec si iarna nesfarsita – ii prelungesc exilul.

Idolul lui, pictorul Van Gogh s-a stins pe 29 iulie in urma cu 125 ani. Ion Vincent Danu a inchis ochii pe 29 iulie ac. intr-o coincidenta -as zice- magica. Blogul sau Van Gogh and I o suita de comentarii, amintiri, impresii si articole legate de viata sa si de crezul sau in pictura lui Van Gogh ar fi o invitatie la lectura, un recviem la fel de inalt ca si sunetele orgii mari din Biserica Sasilor din Sibiu.

Ne-a parasit asemenea unui oaspete blajin, s-a strecurat mult prea devreme din casa noastra cu eleganta celui ce nu doreste sa deranjeze. A inchis usa cu grija si ne-a mai privit indelung, a iesit cu fata precum bradul din muntii Sibiului, asa cum de fapt si intrase.

 

Ne-am trezit intristati sa nu-l mai avem printre noi, insingurati in odaia cu picturile sale, ne spunem ca ar fi trebuit sa-l fi cinstim mai mult pe cand era in viata.

 

PS In noiembrie 2013 am scris un poem .......

Pasarea Maiastra

            Se dedica prietenului Ion Vincent Danu

 

 

Vine o vreme – si zicea batranul satului:

- Copile, de acum saivanele de smarald se ingroapa in mazga, cerul

isi apasa cocleala grea,

                       manta peste umerii- crengi greoaie,

osteoporoza de la un arbore la altul duce vestea in sat,

 

clopotele dintre nori, saruturi intre sanii fugari din tinerete si in zori,

inainte ca lumina sa le suprinda goliciunea

si- iata un pastel, ingana cealalta voce din umbra

                                         pictorului pitit dupa tufisurile de mure,

nu mai stii, e toamna, e vara ori poate am imbatranit si noi in moleseala

                                                                                                              difuza ne prefacem ca mai suntem tineri.

 

Si tot batranul satului cu gura cea spurcata de vornic continuu

nu tace.

 

I s-au uscat mainile, caciula botita-  scutura paduchii infrigurati de acum,

ani vanturati in strune rupte

deasupra lemnului de paltin inca infasurand corpul de femeie

-          noi ii zicem pur si simplu vioara.

 

Copiii ingana nici eu nu stiu ce,

sub platani, printre rotile de floarea-soarelui,

                                 arse,

si locomotivele, podurile– se descompun la trecerea hoardelor de lotri de fier vechi.

Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i ajunge, nici macar gonacii nu-i simt.

 

La castel singurul loc de lumina, de zaiafeturi si mancare Kobe,

femeile mirosind a hermes danseaza

pe langa troli bortosi,

 

deasupra bordeielor cu pungi Kaufland in loc de geamuri.

 

Vine o vreme… si de la mic la mare, crede ca Pasarea Maiastra va poposi in cele din urma,

ranjeste batranul satului,

acum isi aduce aminte si pictorul,

e taranul cu pasarea outoare de aur,

pictat candva pe zid de carusel.

 

Batranul tiran si-a vandut aurul pe o gura de absint prefacut precum vorbele-i otravite

caruselul isi poticneste roata,

intr-o rana,

iarmarocul- un ceasornic in maruntaiele-i mecanice povarnit si el

totul tace in culorile diforme peste panza timpului,

 

pictorul surade,

e mult prea tarziu in pastelul sau

sa mai schimbe ceva,

gesturile, roibii impietresc

                      intr-o rostire nedeslusita.

 

 

 

 

Sapte violatori si o judecatoare

Odraslele catorva familii de gospodari instariti din judetul Vaslui sunt autorii unui viol in grup si liderii unor manifestari antisociale agravante.

Violul ca infractiune si derapare de la o conduita normala este intalnit si in alte tari, insa pedepsit la fel de drastic ca si o crima.

In Romania postdecembrista procedurile de combatere, de prevenire si de pedepsire nu-si duc la indeplinire cu succes misiunile specifice statului european.

E nevoie de semnale tragice in a atrage atentia asupra actului incalificabil, numit viol.

In urma cu cativa ani o tanara “luata cu japca” se arunca de la etaj, nemaisuportand abuzurile sexuale la care era supusa; actul salbatic al imigrantului Mailat in Italia oripileaza opinia publica europeana; un recidivist lasat in libertate dupa comiterea unei agresiuni sexuale anterioare violeaza si ucide o tanara japoneza abia sosita pe aeroportul Otopeni.

Lista continua cu alte zeci de cazuri pana la violul din judetul Vaslui, comis cu bestialitate in luna noiembrie a anului trecut.

Clementa si toleranta infractiunilor de viol din partea organelor judiciare favorizeaza repetarea actelor antisociale, faptasii nu se tem de rigorile legii. Sau in unele cazuri putem atribui lipsa de impartialitate a judecatorilor, nu stim din ce motive.

Erorile judiciare, punerea in libertate a multor infractori – in aprecierea organelor judecatoresti- ca acestia nu prezinta un pericol social accentueaza neincrederea in justitie in randul victimelor, si ca legea e de partea lumii criminale.

Citez fara niciun comentariu un pasaj din motivatia judecatorilor vasluieni, o explicatie ditirambica de parca ar vrea sa adoarma copiii:

„Ȋn raport de aceleaşi circumstanţe, instanţa de control judiciar apreciază că în actualul stadiu procesual al cauzei, în care sunt judecaţi inculpaţii, măsura arestării preventive nu mai întrunește cerinţa proporţionalităţii acesteia cu gravitatea acuzaţiei aduse acestora. Pentru a ajunge la această concluzie, s-a avut în vedere lipsa antecedentelor penale ale celor patru inculpaţi, care se află la primul conflict cu legea penală, durata pe aceștia au petrecut-o în arest preventiv (de circa 5 luni), ce a permis inculpaţilor să conştientizeze care sunt urmările comiterii de fapte antisociale. (...) Tribunalul consideră că măsura preventivă a arestului la domiciliu poate asigura un echilibru între interesul public de înfăptuire a justiţiei penale şi interesele personale ale inculpaţilor, de a fi judecaţi nu în stare de detenţie în regim penitenciar, ci în arest la domiciliu, o măsură care, deşi privativă de libertate, implică o atingere mai redusă a dreptului la libertate individuală". As aminti doar ca autorul acestei sentinte este o femeie, Georgina Munteanu.

Dintr-o analiza postfaptica reiese ca victima supusa cu bestialitate violului in grup nu se bucura de dreptate, nici de consiliere de specialitate, si mai mult decat atat, este expusa in continuare atacurilor din partea agresorilor.

Un alt aspect ce se potriveste ca o manusa perfecta cu motivarea judecatoreasca il reprezinta mentalitatea retardata a localnicilor, si mai departe a unei parti a populatiei romanesti. Violul in acceptiunea lor nu reprezinta o abatere grava de la conduita sociala.

Adolescenta agresata este acuzata, iar violatorii sunt priviti ca niste eroi. Sarcasmul, aroganta faptasilor, indolenta si sustinerea din partea localnicilor orbiti de traditii preluate dintr-un ev mediu turcit continua

actiunea de batjocorire in tandem cu deciziile organelor de drept.

Vocea consatenilor, din fericire nu majoritara, caci mai exista si cetateni normali scandeaza urmatoarele: „Aşa-i trebuie, dacă s-a urcat în maşină cu şapte. Dacă era fată cuminte, nu păţea nimic. Fata e de vină. A distrus şapte familii, oameni credincioşi care nu au avut niciodată probleme cu legea”.

Sa fim oare doar la un pas de impunerea unei practici Sharia in piata mare si sa aruncam cu pietre in femeie ?

Jurnalul cu savoare de paine proaspata

Recent am primit din partea prietenului meu Valentin Leahu o copie a publicatiei sibiene Jurnalul de la Paltinis.
E greu sa descrii savoarea lecturii deasupra cafelei si atingerea filelor de hartie.
Intr-o lume digitala uitam ca ziarele se mai tiparesc si pe hartie.
Admir stradaniile cavaleresti si ideatice in a pune impreuna poezii, cronici literare, informatii culturale si atatea altele. Incepem sa ne regasim intr-un cerc micsorat ce ne reduce la un numar tot mai restrans de creatori si de cititori.
Eforturile de repunere in circulatie a ideii de valoare culturala si de victorie a spiritului nu sunt intotdeauna pe masura realizarilor nobile.
Salut aparitia a inca unui numar al revistei Cenaclul de la Paltinis si sper intr-un sprijin mai substantial din partea sibienilor.

Doi prieteni, doi scriitori sibieni : Walter Johrend  si Valentin Leahu. Sibiu, 2015