Carte catre un presedinte

Klaus Johannis si-a inceput  anul 2015 la Sibiu, intr-o scurta vacanta inainte de inceperea din plin a mandatului sau de presedinte. De acum incolo el nu mai apartine numai cetatii transilvane, ci intregii tari.

Participarea sa la serviciul religios la Catedrala ortodoxa din Sibiu, prezenta sa pe strazile natale si in ultima parte a zilei antrenamentul de tenis pe terenul Pamira, alaturi de antrenorul Marius Vecerdea fac parte din agenda primei duminici a noului an.

Desi in ultimele saptamani timpul sau nu-I mai permite ca in alte dati sa ne vedem si sa depanam amintiri ori sa bem o cafea, Klaus a avut amabilitatea sa-mi acorde ragazul unei scurte intalniri inaintea plecarii sale spre Bucuresti.

Klaus si Carmen nu s-au schimbat. Au facut semn agentilor de protectie din jurul sau, am trecut printre masinile oficiale si ne-am imbratisat urandu-ne La Multi Ani . I-am felicitat pentru reusita si ne-am limitat la bucuria revederii ca fosti colegi. Nimic nu s-a schimbat in comportamentul lor.

Au acceptat cu bucurie mesajul  din partea revistei www.Acum.tv si un mic insemn transpus intr-o imagine de catre pictorita Dorothy Maier din Washington DC. I-am adaugat ca nu numai editorii publicatiei noastre  ii transmit ganduri de bine, ci si alte zeci de romani imigranti din zona capitalei S.U.A. Conturul modest transpus in acuarela reprezinta un peisaj transilvan, o definire a sufletului celor ce nu uita de unde au plecat.

In discursul sau de la investitura sa a accentuat asupra coeziunii dintre tara si diaspora.  Klaus Johannis  e primul presedinte roman ce intelege importanta celor din afara tarii printr-un posibil aport la restaurarea unei alte Romanii.

Masinile au demarat lent prin ninsoarea abundenta. Klaus a deschis portiera :

-Multumesc, Florin !

Ma aflu acasa de ceva timp si ca alti mii de sibieni incerc tristetea pierderii unui bun primar. Este ca si cum te desparti de un dascal drag. O alta voce imi spune ca prefacerile orasului nostru pot deveni realitati pentru intreaga tara, si nu e loc pentru regrete.

                                                                           Cosemnat astazi pe 04 ianuarie 2015

Peisaj transilvan -satul Vladeni . Dororthy Maier

Sibiul imprejmuit de faldurile poeziei. Wolf von Aichelburg

Astazi se implinesc peste o suta de ani de la nasterea poetului Wolf von Aichelburg (nascut 1912-d 1994) si poate e timpul ca autoritatile locale sa-i rezerve o strada cu numele sau ori o placa comemorativa.

Oamenii de seama se distingeau prin modestie si multa apropiere de cei de jos. Wolf von Aichelburg, poet si om de cultura, sibian si cerchist(Miscarea literara cunoscuta sub numele cercului de la Sibiu) isi sarbatorea ziua de nastere pe 03 ianuarie fara fast, nu voia sa-si aminteasca de trecerea anilor.
Era invitatul parintilor mei, oameni saraci si veniti de la tara. Nu-l citeau pe Rilke si nici nu ascultau Wagner.
Ii intindeau o masa simpla cu bucate traditionale de iarna, si mai ales o salata din varza murata preferata poetului de limba germana. Zambea si asculta cu multa rabdare vorbele oamenilor simpli adunati in bucataria dintr-un subsol putin iluminat.
Tatal meu repeta mereu:
- Puneti-i Domnului profesor un pachet de dulciuri, zeama de vaza, carnati. E singur si strai, saracul. Cu totii se gandeau infiorati la anii de puscarie petrecuti de catre poet la canal, la Gherla.

Insemnari pe un iPhone. Craciun la Ille–et-Villaine

Sibiul nu mai are nevoie de epitete in definirea sa ca un oras multicultural unic si de invidiat. Asociatia de prietenie romano- franceza Ille-et-Vilaine din Sibiu se distinge prin activitati menite sa apropie doua tari. Infiintat in urma cu peste un deceniu –as numi casa franceza –o mica Franta unde limba lui Voltaire intareste traditia prieteniei romano-franceze.

Cadre didactice din Sibiu, elevi si alti invitati alaturi de cetateni francezi si belgieni au comemorat sarbatoarea nasterii Domnului Iisus prin a aplauda un grup de colindatori. Cu bucurie am tradus versurile incantata “oameni si ingeri canta impreuna”. Romania adevarata redevine un loc al intalnirii divinului cu crestinii prin a fi mai buni, mai curati. Daca in alte parti din lume sarbatoarea Craciunului se reduce la un schimb de cadouri si la o campanie agresiva comerciala, la noi caracterul sacru ramane nealterat.

Gasesc minunata stradania si intentia organizatorilor de a prezenta Romania in lumina umana adevarata si nu in cea contorsionata in tinuta malefica. Sunt convins ca francezii participanti la intalnirile cu sibienii vor duce mai departe mesajul colindelor, al romanilor de bine. Nu au lipsit trio-ul vinului rosu, rose si alb si cozonacii traditionali.

Povesti cu Advent. Maica din deal

Deunazi am avut un intermezzo verbal  soldat cu remarcanta trimitere la origini si la mama.

Conflictul in sine nu avea nimic de a face cu o biata mama ingramadita in basma si in munca de la tara. Mama nu a cunoscut bucurii prea multe in viata. Nu a urmat scoli inalte si si nu s-a lins pe degete de mierea vreunui partid desi a prins deja a treia epoca. Cu ce a gresit biata femeie de la tara sa fie subiectul  unei dispute? Acel “du-te in aia ma-tii” apare ca o lovitura ieftina, as zice si usor de invocat de catre cei puternici. E asa de usor sa lovesti in cei slabi si fara aparare. Cum s-ar putea apara mama invective ?

S-a incetatenit deja in Europa Occidentala ca romanii sa fie portretul a tot ce e mai rau. Aceasta se intampla nu pentru ca romanii ar fi mai rai decat altii, ci pentru simplul fapt ca nu sunt aparati de nimeni, nici macar de propriul sistem de conducere.  Romanii au devenit caini de pripas in lume.  Sa nu uitam insa numarul enorm al celor in exod  ce se evidentiaza prin munca, prin performante. Pentru o populatie relativ restransa concentratia de cadre calificate in informatica, medicina, arte si in alte domenii cifra reala ar da de gandit curentului de etichetare. Sigur nu exista scuze pentru pacatele balcanice si sper ca intr –un viitor romanii vor dobandi o anume demnitate.

Ma duce gandul la lumea de la tara, obidita si mereu injurata. Cand primesti mereu bocancii ultimi ca o lovitura de gratie nici nu poti fi altfel. Imi amintesc de strabunica mea. I se spunea “maica din deal”. Poreclele la tara nu iarta si deseneaza profilul  intr-un cuvant doar. Imi amintesc de o femeie uscata si mica de statura mereu in camasi albe asezata pe prispa. Ochii ii ardeau in ciuda batranetii. Incovoiata spala iile albe de bornagic ori nu mai stiu din ce material intr-o albie de lemn cu sapun de casa. Le fierbea intr-un ceaun la foc de lemn.

Intr—un an s-a intamplat sa si moara. Au dus-o cu un car tras de boi catre cimitirul de pe malul raului. A fost priml meu contact cu moartea. Lumea bocea. Nu intelegeam nimic. Bunicul mi-a zis:

-Ba, nu te speria . Maica doarme. A obosit de atata spalat la camasi. Acolo unde se va duce va scapa de rufe si de lamurit fete de perne, cearceafuri.

Cei apropiati aruncau cu bani. Tata m-a oprit sa alerg cu ceilalti sa culeg monedele zvarlite in drumul mocirlos. Roatele carului se poticneau de parca se impotriveau sa o duca pe mama cea batrana pe drumul de veci.

Tarziu aveam sa inteleg ca “a lamuri” insemna si a clati rufele.

Maica din deal nu a baut, nu injura, nu se certa cu nimeni si nu e o intamplare ca avea mult din aura sfintilor.

Parca o aud cu vocea blanda :

-Dragul meu, nu te intrista. Nu e murdar cel ce lamureste camasile si le intinde la soare. Nu pot ei murdari cat pot eu curata…

Mos Nicolae

In noaptea aceasta ghetele asteapta randuite in fata usii.
Nu stiu cat de cuminte am fost insa mi-am scos si eu incaltarile la intrare.

De Amicitia.Pur si simplu Carmen

Uneori e foarte greu sa scrii despre prieteni si mai ales cand devin subiectul atentiei mass-mediei cu riscul de cadea in arta flatarii, cu atat mai mult cu cat Carmen Johannis de cand ne stim nu si-a schimbat caracterul si buna dispozitie
Am terminat studiile la Colegiul "Gh Lazar"din Sibiu, numit pe acea vreme Bastilia, un conglomerat de ziduri, porti de fier cu niste suliti inalte ce se inchideau dupa inceperea orelor.
Ne-am revazut dupa anii de facultate la Sibiu. Ea a studiat la Sibiu, eu la Iasi.
Ne vizitam, ieseam la o bere, o cafea si nu stiu daca pe atunci visele de tinerete intrevedeau ce aveam sa devenim. Ca sibieni ne gandeam mereu la alternativa iesirii in Germania. Se spunea ca Muenchen-ul era capitala Sibiului.
Nascuta intr-o familie de crestini catolici transilvani respecta mereu cuvantul Domnului nu in emfaza, ci in multa intelegere pentru cei de jos, pentru nevoiasi. Tatal ei a fost un iscusit maestru blanar, de o blandete dezarmanta, iar mama o gospodina mereu in miscare trebaluind in bucatarie, intr-o locuinta cu chirie, intr-o casa nationalizata cu multi vecini-chiriasi ingramaditi  obligati sa imparta un spatiu stramt si rece. Preocuparile noastre se aglomereau in a gasi o titularizare mai buna, a gasi carne. unt, cafea. Traiam o permanenta vreme de asediu.
Viata restrictiva nu ne impiedica sa ne oprim la Imparatul Romanilor, la restaurantul garii numit Rapid pe atunci, si sa bem o sticla de Jidvei si sa cumparam la suprapret tigari bulgaresti. Era locul navetistilor din zona. Acolo se oprea si dascalul de fizica Klaus Johannis. Cred ca facea naveta dinspre Medias. Mi-l amintesc foarte tacut, asculta cu ingaduinta la taclalele noastre.
Era cel mai normal dintre noi.
Cu greu am obtinut o suplinire intr-o scoala speciala de pe langa Spitalul de Neuropsihiatrie Nr.3 din Sibiu.
Carmen lucra in aceeasi scoala, tot ca suplinitoare.
Predam in clase comasate cu copii veniti din diferite scoli din judet, afectati de tulburari de comportament ori alte boli  Atmosfera de spital, lipsa materialului didactic si mai ales sistemul informational, de pregatire a orelor, precar ne apasau si mai mult.
Carmen cumpara rechizite, dulciuri chiar si haine pentru bietii copii veniti in salile de clasa dupa tratamentul medical. Cu rabdare isi depana orele de germana in deplina voie buna si cantece.
Copiii o imbratisau, se inghesuiau cu voci plangacioase tanjind dupa afectiune, dupa mangaiere.
Nu uit serbarea de iarna. Acel pom de iarna l-am carat impreuna cu o infirmiera de la gara pe marginea caii ferate, cumparat ca obiect de contrabanda.
A fost succesul lui Carmen. Copiii au cantat in limba germana Stille Nacht, O Tannenbaum si alte poezii.
Medicii si intreg cadru medical au ramas uimiti. Nu s-ar fi asteptat niciodata ca micii bolnavi sa fie capabili de o atare reusita, de memorizarea si interpretarea programului artistic.
Ar fi episoade, amintiri nenumarate. Tot in acea scoala era cat pe aci sa fiu dat afara din inavatamant. Iesind de la o redactie a ziarului Transilvania, impreuna cu alti poeti si confrati ne-am oprit la una mica. Atmosfera bahica prelungita si-a pus amprenta pe tot suflul meu. Am ajuns la scoala destul de afumat. Carmen m-a intampinat. Pe vremea aceea aveam si o secretara de partid pe care o numeam Stramba.
Vociferam si adresam epitete colorate la adresa acelei persoane greu de digerat. Impreuna cu doua infirmiere m-au impins intr-o clasa goala. Mi-au facut cafea. Parca o aud si acum pe Carmen: "Linisteste

-te, in numele lui Dumnezeu. Nu-ti dai seama cum esti ? "
Pentru ca era Carmen am tacut si am iesit pe usa din dos catre casa. Le-a spus celorlalti colegi ca mi s-a facut rau de la ficat ori ceva in genul acesta.
Prin 1986 a fost o iarna cumplita. Am fost operat de urgenta de amigdalita intr-o sala de operatie neincalzita. Nu uit vizita colegei mele, Carmen.
A strabatut pe jos parcul Tineretului prin frigul de -20C. Pentru a intra in spital trebuia sa dai cativa lei la cerberul de la intrare, ori sa te strecori prin niste deschizaturi ale gardului din jurul spitalului. A ales sa nu dea bacsis portarului, pe vremea aceea in slangul sibian, numit "boachtar" (erau imbracati intr-un costum maro de postav, agenti de la paza contractuala).
Din afara toate aceste episoade par banale. Pentru noi sunt in parte momente grele si dorim sa nu se repete in viitor.
Intr-o vizita la Sibiu am avut placerea sa fiu parte a unei ore dirigentie tinute catre Carmen Johannis, in liceul nostru, "Gheorghe Lazar", sa vorbesc elevilor despre intamplarile din viata mea si sa ofer elevilor un volum propriu de poezie.
Carmen isi iubeste meseria de dascal si faptul ca e sotie de primar ori acum de presedinte nu o impiedica sa abdice de la misiunea ei.
Elevii o iubesc ca si in urma cu peste doua decenii in scoala speciala, ii sunt parca prieteni.
Altadata la un festival de rock (2013) in Sibiu un licean organist si liderul unei formatii muzicale Andrei Filip mi-a spus ca diriga lui, Carmen Johannis e cea mai "cool  profesoara". Gasesc ca acesta e cel mai performant barometru, oglinda fiecaruia la auzul a ceea ce lumea vede in noi.
Am zambit si as zice la fel ca e la fel de "cool" ca si in vremea tineretii noastre.
O revad astazi in poze si remarc aceeasi simplitate, eleganta si prestanta data nu de bijuterii grele, de posete de mii de euros, ci pur si simplu de bunul simt mostenit de la parinti, de la o lume inca nealterata moral.

Insemnari pe un iPhone.Intoarcerea fiului risipitor

Revin pe blog dupa o absenta indelungata si incerc sa revin la o noua disciplina. Am incercat sa nu mai fiu poet si sa muncesc in diferite domenii straine poeziei.
Nu cred ca au fost multi poeti fericiti, bogati. Dimensiunile orfice si seducerile vietii boeme infrang artistii din pacate si isca o continua ardere, durere fara de care arta nu poate creste.
Nu incerc sa ma justific si nici nu cred ca e cazul !
Am umblat prin lume, am risipit, am strabatut viata in ritm de cantec, in nesabuinta.
De mult timp Sibiul se despleteste in mine precum arinul racoros din parcul sarutului cu iubita liceeana.
Sibiul doare si nu e analgezic mai puternic sa acopere suferinta celui plecat de acasa.
Sibienii plecati isi poarta cu mandrie tatuajul turnurilor, al clopotelor in dimineata si cu atat mai mult gara cu miros de catran prin care trenul numit Wiener Walzer te duce la Viena, caci Sibiul este si o extensie a capitalei austrice.
Ma intorc acasa la fel de sarac asa cum am plecat.
Si nu cred ca mi ar fi schimbat cu nimic intoarcerea acasa in vreun automobil luxos ori cu lanturi de aur masiv in jurul gatului.
Ma intorc acasa bogat in dorinta de a impartasi cateceva din experienta acumulata in tarile prin care am trecut. Sa adaug o piatra in drumul ce urca  Dealul Ursulinelor.
Am auzit in repetate randuri insulte la adresa romanilor, ca e o natie din nastere predispusa la rau.
O mai tanara aspiranta la viata din America numea ostentativ ca in Romania doar looser-ii raman. Atatia altii nu vor sa stie de Romania, se leapada de orice legatura cu tara.
Revenirea mea acasa e doar o coincidenta cu alegerile prezidentiale.
Nu mi reduce insa senzatia de incredere intr-un presedinte ce poate ne va directiona catre orizonturi mai senine.
Poate aceasta sa insemne izgonirea multora din locurile de infruptat cascavalul cel mare.
Am citit cartea lui Klaus Johannis. O suita autobiografica si de confesiuni in care se regaseste aproape orice sibian.
"Acestea au fost locurile cu cea mai mare încărcătură identitară pentru locuitorii Sibiului şi am vrut să le punem în valoare şi pentru turiştii din celelalte oraşe ale ţării. Asta şi pentru că foarte mulţi se întreabă ce este atît de special la Sibiu, la modelul de reuşită cu care e astăzi asociat. Ce are unic Sibiul? Aş răspunde cu ochii închişi: sibienii. Orașe medievale sînt cu sutele, în Europa, centre istorice, la fel. Sigur că nouă, celor care am crescut aici, ne place, este oraşul nostru, este frumos şi  îl vedem cum se dezvoltă. Dar istoria, prezentul și oamenii fac din Sibiu acel loc deosebit în care foarte mulţi şi-ar dori să trăiască. De regulă, fiecare comunitate are foarte mulţi oameni care doresc să se implice, care doresc să facă ceva. Ceea ce lipseşte câteodată este un lider care coagulează această dorinţă de a face comunitatea să funcţioneze mai bine."
Omul ascuns dupa figura impunatoare, severa, taciturna ne umple sufletul cu poezia burgului si ne ispiteste macar pentru o noapte sa tragem la han, nu departe de Imparatul Romanilor.
Nu reneg si nu vorbesc de rau orasele Freiburg, Montreal, Boca Raton. Mi au fost gazde si mi-au oferit acoperis.Dimpotriva multumesc destinului pentru sansa de a fi trecut prin aceste locuri.
E timpul sa nu ne uram intre noi, mai ales cei din tara cu cei din afara.
Sa credem in vorbele stravechi: Omul sfinteste locul !