Departe de iarna vacantelor de
dinaintea Craciunului, departe de Romania, departe de mine insumi ma
inclin in fata bucuriei iscate copiilor.
Primesc zilnic tot felul de invitatii
si apeluri cu referire la politicieni si la lucrarile lor. Am obosit
sa cred ca petitiile si furtunile din pahar pot schimba ceva din
realitatea crunta.
Multi scriu mesaje, copiaza si pasteaza
de zor, se agita, injura, comenteaza in stanga si dreapta pe net sub
nickuri sau sub numele lor real.
Cu ce contribuie acestia la mersul
inspre bine ? Nu mi amintesc ca vreun politcian instarit sa nu mai
poata de postari, de opiniile unei audiente aflate la taclale.
De ceva timp m-am oferit de buna voie
sa fiu un modest sustinator al catorva copii din tara.
Copiii nu-si pot alege destinul.
Multi dintre ei sunt aruncati in clase
prost incalzite, cunosc inca foamea si privarea unui trai decent.
Ma adresez multor romani din diaspora
si ma intreb cati dintre acestia au facut o mica donatie unui copil
sarman din Romania ?
Nu e nevoie de o institutionalizare a
binelui in comitete si comitii. Fiecare dintre noi se poate orienta
pe cont propriu in a gasi pe cineva la ananghie, mai ales un copil si
sa-i provocam un zambet.
Am fost primit ca oaspete de onoare in
Casuta de Vis din Ortisoara. Chiar daca sunt prezent fizic acolo la
sarbatoarea iernii,.a intalnirii cu Mos Craciun retraiesc fiecare
moment cu cei mici si reproduc cuvintele colindatorilor.
Inainte de sarbatoarea suprema a
nasterii Domnului Iisus nu interpetarile religioase, canoanele impuse
intereseaza.
Cand e vorba de intrarea in viata a
unor copii, despre contactul lor cu realitatea, cu viata din afara
unei comune ca oricare alta din Romania, raspunsurile societatii nu
intampina asteptarile celor mici.
Reproduc cuvintele Adelei Radmanestean,
coordonatoarea si sufletul actiunilor :
“Astazi,
la Casuta de Vis, am sarbatorit Nasterea lui Christos, impreuna cu
copiii, cu familiile pe care le sprijinim in fiecare luna. Preludiul
a fost o poveste despre Craciun si semnificatia lui, apoi cei mici au
cantat impreuna cantecul Mos Craciun. in timpul cantecului a aparut
in casuta Mos Craciun, foarte vesel si nerabdator sa imparta
darurile. Dupa ce mosul s-a asezat obosit pe scaunul pregatit pentru
el, copiii, venind pe rand langa mosu', au cantat colinde cunoscute
si invatate acasa, la scoala sau la biserica. Copiii din comuna
Ortisoara si satele limitrofe s-au simtit minunat impreuna si au
invatat astazi ca toti suntem egali in fata lui Dumnezeu! Cu totii
meritam sarbatori fericite !”
O
celebrare nu se reduce la schimbul de cadouri. Intentia Adelei si mai
presus de toate, sustinerea substantiala initiata de catre Fiica de
Onoare a comunei Ortisoara contribuie la sadirea unui arbore puternic
in sufletul fragil al copiilor, arborele sperantei, al certitudinii
ca nu sunt abandonati.
Nu
putem sa nu amintim numele Doamnei Lucia Florea (banutii adunati de
Dumneaei de la firme, de la persoane fizice)
Mos Craciun le-a impartit darurile datorita sponzorilor si
prietenilor Casutei de Vis: Asociatia APECA Timisoara, LIONS CLUB si
LIONS CLUB IRIS Timisoara, dar si donatori on line care au dorit sa
ramana anonimi.
Intr-un
sens traditional copiii colindatori au gasit porti deschise si
luminate nu numai in preajma Craciunului.
Daca
multi dintre noi am petrecut sau nu o copilarie fericita avem
obligatia sa nu ne departam de cei mici.
Ce
pot insemna podoabele si colectiile Armani inaintea usii deschise
celor mici in seara de Craciun ?
E
si timpul sa dedicam cateva randuri de lauda Adelei si tuturor
cadrelor didactice peste care se abat vremuri grele.
Nu-mi
imaginez imaginea copilariei nedezlipita de chipurile dascalilor
dragi. Aduc in atentie lectura cartii: Cuore,
de Edmond de Amicis,
un jurnal al copiilor, al inefabilului:
OCTOMBRIEÎntâia
zi de şcoală Luni,
17.
“Azi
e întâia zi de şcoală! Ca un vis au trecut la ţară, cele trei
luni de vacanţă! Mama m-a dus azidimineaţă
la şcoala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară;
mi-era gândul tot la ţară şi mă duceamla
şcoală cu inima rea. Pe toate uliţele mişunau copii; cele două
librării erau pline de părinţi, carecumpărau:
ghiozdane,caiete, condeie, şi în faţa şcolii se grămădise
atâta lume, încât portarul şi poliţistulabia
puteau să ţină orânduială la poartă. Pe când stam lângă
poartă, simţii că-mi pune cineva mâna peumăr;
era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu părul roşu şi zbârlit,
vesel, ca de obicei. El îmi spuse: — Va
să zică, Enrico, iată-ne despărţiţi pentru totdeauna!Lucrul
acesta-l ştiam şi eu, dar cuvintele lui tot mă
întristară.Pătrunserăm
cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meşteşugari, ofiţeri,
bunici, servitoare:fiecare
cu câte un copil de mână şi cu certificatele de promovare în
cealaltă, umpleau sala şi scara, făcândatâta
zgomot încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala
cea mare din etajul de jos, cu uşilecelor
şapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de şcoală.Era
gloată mare. Profesoarele treceau în sus şi în jos. Profesoara
mea din clasa I superioară măsalută
din uşa clasei sale şi-mi zise: — Enrico,
tu mergi acum la etajul de sus. n-am să te mai văd nici măcar
trecând! Şi se uită la minecu întristare.În
jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindcă nu
mai erau locuri pentru copiii lor; băgai
de seamă că barba lui era mai căruntă decât în anul
trecut. Mi se păru că unii din băieţi crescuseră,alţii
se îngrăşaseră.În etajul de jos, unde se şi făcuse
împărţirile, erau co-pilaşi din clasa I inferioară, care nu
voiau să intre înclasă şi se opinteau ca nişte măgăruşi;
trebuia să-i tragă înăuntru cu de-a sila. Unii fugeau; alţii,
văzând pe părinţii
lor că pleacă, începeau să ţipe şi aceştia erau siliţi să se
înapoieze, ca să-i mângâie sau să-i ia cudânşii.Profesoarele
nu mai ştiau unde le stătea capul. Pe frăţio-rul meu îl
înscriseseră în clasa profesoareiDelcati,
pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora
zece eram cu toţii în clasă:cincizeci
şi patru la număr, erau numai vreo cincisprezece sau şaisprezece
din camarazii mei din clasa a II-a,
între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mică
şi tristă mi se păru şcoala pe lângă pădurile
şi munţii unde-mi petrecusem vara!Mă gândeam asemenea la
profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era şi ce micuţ! Părea că
este un şcolar
de-ai noştri! El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l
mai văd aici cu părul lui cel roşu şizbârlit! Profesorul de acum
e înalt şi n-are barbă, părul îi e cărunt şi lung, are o dungă
adâncă pe frunte.Glasul îi este gros, se uită ţintă la
noi ca şi cum ar vrea să ne ghicească
gândurile. Nu râde niciodată! Euîmi ziceam în mine: "Asta
e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă luni! Ce de muncă! Câte
examene lasfârşitul
lunilor! Ce de ostenea-lă!" Îmi păru bine că găsii pe mama
la uşa şcolii, căci sim-ţeam nevoia de a mă arunca în braţele
ei. Ea mi-a zis: — N-ai
grijă, Enrico, o să învăţăm împreună. Mă întorsei acasă cu
inima bună. Dar tot nu mai am pe
bunul meu pro-fesor, care ne zâmbea aşa de blând şi vesel. Şcoala
nu mi se mai pare aşa de frumoasă ca
mai înainte!”
.
